Se afișează postările cu eticheta carte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta carte. Afișați toate postările

Tineti-l pe Andrew Garfield departe de japonezi

Fiind pasionata de filme si locuind in Europa am destul de des probleme cu faptul ca nu ma pot uita la filmele de Oscar pe masura ce apar din cauza ca in Romania (sau in Belgia) ajung sa aratate de abia dupa anul nou. Asa ca de ceva ani incoace mi-am facut un obicei sa imi rezerv un weekend in februarie inainte de Oscare si sa ma uit la toate filmele nominalizate la premiile importante (cei mai buni actori, regizori si filme).

Anul aceste, se pare, ca Andrew Garfield (il cunoasteti poate din filmele recente cu Spider Man) a ajuns sa fie in doua filme cu subiect asemanator.

Hacksaw ridge este filmul regizat de Mel Gibson in care personajul principal, un adventist, refuza sa puna mana pe o arma, dar lupta totusi in al doilea razboi mondial, in Japonia, in cadrul bataliei de la Okinawa. Nu isi reneaga credinta si-si serveste tara ca medic. Bazat pe o poveste reala.

Silence este filmul regizat de Martin Scorsese in care personajul principal, un iezuit, merge in Japonia sa-si gaseasca mentorul si sa crestineze populatia care se gaseste in mijlocul persecutiei crestinilor din perioada shogunatului Tokugawa. Nu isi reneaga credinta. Bazat pe o poveste scrisa de Shūsaku Endō, care la randul ei e bazata pe o persoana reala.




Nu-mi vine sa cred ca zic asa ceva, dar in ambele filme Japonia este prezentata frumos, corect si cu respect pentru traditie si mentalitate. Desi clar in Hacksaw ridge, prin pura realitate a razboiului, japonezii sunt pozitionati ca fiind "inamicul", exista momente in film in care inamicii sunt umanizati. Nu destul fata de cat as fi dorit, dar oricum mai mult decat nimic.


Despre Silence nu vreau sa vorbesc prea mult din cauza ca vreau sa fac o recenzie comparativa dupa ce citesc cartea. O am in biblioteca de 10 ani deja, dar nu am vrut sa o citesc fiindca nu pot sa zic ca idea de misionari crestini ma intereseaza foarte tare. Filmul e prezentat dintr-o perspectiva crestineasca, in care se pare perfect normal sa mergi la altcineva in tara si sa zici ca stii toate raspunsurile si ca religia ta e cea mai buna. E prezentat poate fara prea multe comentarii pro sau contra, dar cum consider colonialismul vestic ca fiind o problema majora de-a lungul istoriei nu pot sa zic ca gust cvasi-neutralitatea pe cat ar fi trebuit.

Amandoua filmele sunt foarte bune, jocul la fel, respectul fata de Japonia la fel. Numa Andrew Garfield saracu, duce la cam multe morti de bastinasi. De aia daca as fi japoneza nu prea l-as lasa sa se aproprie ;)

Hiroshima de John Hearsey

De mica mi-a placut istoria din cauza ca daca imi era descrisa frumos imi parea mai degraba o poveste decat o materie de invatat. De aia am preferat sa dau la istorie si nu la geografie in timpul testelor nationale din a 8-a. Pur si simplu tin minte mai bine povestea unei era decat locatia si caracteristicile unui munte. De asemenea mi se parea ca istoria este statica. Adica am descoperit ce aveam de descoperit, stim cine a fost Cezar si ce-o facut si nu mai schimbam asa cu una cu doua actiunile care oricum deja s-o intamplat.

Evident ca eram mica si naiva si ca istoria se schimba in fiecare an, fiidnca gasim documente noi, artefacte noi, perspective noi si dintr-o data naratiunea pe care am invatat-o in a 8-a devine din ce in ce mai neconforma cu realitatea.

Avand norocul (ghinionul?) sa prind caderea turnurilor gemene am apucat sa vad pe parcursul propriei vieti modul in care un eveniment istoric este perceput si cum perceptia se shimba de-a lungul timpului in timp ce informatia legata de el creste, uitarea intervine si alte lucruri ne ocupa memoria colectiva. Raul absolut devine rau relativ, actiunea decisiva si violenta devine irationala si de nedorit, etc.

Image result

Evident ca fiecare eveniment istoric evolueaza in felul sau propriu. Evident ca nu toate isi schimba naratiunea. Am observat asta de exemplu la bomba atomica.

Cartea pe care am citit-o, numita simplu Hiroshima si scrisa de John Hearsey a fost publicata in The New Yorker in 1946, la doar un an de la caderea bombei. Cartea descrie experienta a 6 japonezi care au supravietuit bombei, desi se aflau la mai putin de 3km de epicentru.

In 5 capitole Hearsey prezinta ce s-a intamplat imediat inainte (1), dupa (2) la cateva zile(3), saptamani (4) si un an (5) de la caderea bombei.
Personajele principale sunt doi doctori, un preot protestant, unul catolic, o croitoreasa vaduva si o muncitoare din fabrica East Asia Tin Works. Povestile lor se intretaie pe parcursul zilelor de la explozie si fiecare capitol prezinta experienta individuala a intervievatilor-cartea este de fapt o investigatie jurnalistica care a fost initial publicata intr-o revista, de fapt.

Cand am zis ca naratiunea in legatura cu bomba nu s-a schimbat ma refer la faptul ca si in cartea investigata la mai putin de un an de la cadere idea ca bomba a fost o greseala a fost clara. Numarul civililor omorati sau supusi iradierii a fost un raspus disproportionat pentru Pearl Harbour si si daca nu ar fi fost iradierea care nu a apucat sa omoare victime le-a lasat cu sechele pe viata-lucruri de genul acesta ar putea fi clasificate drept crime de razboi in alte contexte istorice.

Cartea poate fi gasita gratuit aici. Se citeste intr-o zi, dar ramane in minte.

Restaurarea cartilor vechi

Cand am fost in Roma toamna trecuta am fost la cripta Capucinilor (calugarii, nu maimutele) si am vazut in muzeul de la intrare un videoclip de 10 minute despre restaurarea cartilor antice-proces care poate dura cativa ani si migalos de nu poate fi descris decat cu vechea expresie de "munca de chinez batran". Poate in cazul asta munca de japonez batran.


The Power to Compete: An Economist and an Entrepreneur on Revitalizing Japan in the Global Economy

Dupa cum probabil am mai spus, in momentul de fata citesc foarte mult din cauza ca lucrez la 1 ora jumate de casa. Asa ca in fiecare zi, cam 3 ore, stau pe tren sau pe autobuz si citesc. Ca urmare a cititului intens, destul de repede raman fara idei despre ce ar mai trebuie sa incep, asa ca mi-am facut cont pe Goodreads si primesc tot felul de recomandari, sau articole cu recomandari.

Un articol relativ recent pe care l-am citit de pe pagina de Facebook a lui Goodreads a fost despre blogul lui Bill Gates (va dati seama ca traim intr-o lume a internetului, nu?). In blogusorul lui are o serie de carti pe care le recomanda pentru diverse motive. Una din acele carti este titlul postarii.

The Power to Compete: An Economist and an Entrepreneur on Revitalizing Japan in the Global Economy-a fost scrisa ca o serie de dialoguri prelungite intre Mikitani Hiroshi (CEO al Rakuten, cea mai mare companie de e-commerce din Japonia in momentul de fata, cu o valoare neta de 8 miliarde de dolari) si tatal sau Mikitani Ryoichi (profesor emerit al Universitatii din Kobe si profesor al Univeritatii Yale) despre directia strategica pe care o considera ei ca ar trebui sa o urmeze Japonia pentru a putea redeveni puterea mondiala din anii 80.

Fotogalerie

Hiroshi Mikatani a facut parte din consiliul primului Ministru Abe referitor la reforma economica pe care dorea sa o implementeze. In principal carte se axeaza pe propunerile pe care Hiroshi-san le-a facut si modul in care acestea au fost gandite. 

Ofera informatii interesante despre aspectre precum competitivitatea scazuta a angajatilor japonezi, efectul "Galapagos" pe care-l au in momentul de fata legile si reglementarile japoneze menite special pentru piata interna, ne luand in considerare nevoile internationale, educatia si protectia sociala, pentru a creste forta de munca interna si a o califica mai bine. 

Dintre cei doi Hiroshi-san vorbeste mai mult si se agita mai tare, Ryoichi-san e mai japonez, raspunzand uneori total pe langa intrebare doar ca sa ramana politicos. Are cunostinte foarte multe despre economie si teorie economica, dar nu poate intotdeauna sa inteleaga ce vrea sa spuna fiul lui cu privire la activitati contemporane legate de IT.

Puncte de vedere interesante amandoua si o prezentare inedita a probemelor economice ale Japoniei, care te fac sa-ti dai seama ca tara nu mai e la fel de eficienta cum era acum cativa ani. Merita citita, daca exista interes pe subiect.

Jirayara

Acum cateva saptamani am povestit despre cartea The tattoo murder case, in care povestea personajului principal se leaga de tatuajul pe care-l are pictat pe spate.

Personajul din tatuaj e din basmul "Povestea galantului Jiraiya", poveste prezentata in diferite formate (kabuki, nuvele, carti, filme, jocuri video, etc) de cand a aparut in nuvela initiala din 1806.



Autorul se pare ca a fost inspirat de povestea unui hot din regiunea Song din China care a scris la un moment dat "Eu, am venit" pe peretele unei case in care a intrat. Numele Jiraiya (自来也) venind astfel de la: 自 Eu; 来る a veni; 也 a fi undeva.

Benzile desenate publicate intre 1839-1868, au fost influentate de poveste, dar au deviat pe alocuri, ca de exemplu numele de Jiraiya, scris acum ca 児雷也 care inseamna "tunet tanar", porecla pe care ar fi primit-o in tinerete. Jiraiya a devenit astfel si ninja in loc de hot, ceea ce a dus la influentarea opiniei cum ca ninja ar fi vrajitori.


Povestea in sine este despre un mostenitor al unui clan puternic care invata magia broastelor si devine un hot cu principii (gen Robin Hood). Se casatoreste cu Tsunade, care stie magia melcilor. Orochimaru, marele lui rival stie magia serpilor. Ajung, evident, sa se bata si Orochimaru e invins si Jiraiya primeste titlu nobiliar.




Motivul pentru care povestea a dainuit asa de mult e fiindca este varianta japoneza a "piatra hartie foarfeca" in varianta: sarpele inghite broasca, broasca manca melcul si melcul dizolva sarpele (ultima parte nu e adevarata din punct de vedere stintific, dar nu ne legam de asta).

Daca reducem povestea la esenta esentei este vorba despre o ecuatie matematica gasita in foarte multe povesti internationale: Eroul are puterea A. Are nevoie de ajutor pe care-l primeste de la o persoana care are puterea B si A+B bat inamicul cu puterea C. Cu idei asa de simple la baza evident ca povestile reusesc sa dainuie dupa atata timp









Tattoo murder case- Akimitsu Takagi

Cum drumul de acasa la servici si inapoi e destul de lung intotdeauna sunt in cautare de carti noi care sa fie de dimensiuni destul de rezonabile cat sa-mi intre in poseta. In general merg pe Goodreads si gasesc acolo carti cu recenzii interesante si note mari si dupa aia merg pe Amazon si gasesc cartile la pret super mic si dupa 2-3 saptamani le am in mana.

Asa am facut si cu cartea asta, o crima tabu petrecuta intr-o camera inchisa, la scurt timp dupa al Doilea Razboi Mondial. Nu pot sa zic ca am auzit de Akimitsu Takagi pana acum, dar dupa ce am inceput sa citesc cartea am aflat una-doua lucruri despre el, printre care si informatia ca ar fi unul din cei mai mari autori de romane politiste ale secolului trecut. Sincer, se vede.


Povestea se petrece pre strazile bombardate ale Tokyo-ului, la numai doi ani dupa terminarea razboiului, cand societatea de abia isi pastra rigoarea tipica.

Personajul principal, Kenzo Matsushita, fratele mai mic al unui inspector al politiei capitalei ajunge sa se incurce cu lumea subterana a tatuajelor, in special cu Kinue Nomura, o femeie misterioasa cu un tatuaj imens pe spate cu un personaj mitic japonez. Aceasta femeie este atent urmarita de "Doctor Tattoo" un profesor obsedat de tatuajele traditionale, care cumpara pielea celor tatuati cat sunt inca in viata, urmand sa o expuna in colectia proprie dupa moartea lor.

Kyosuke Kamizu, geniul scolii de pe vremea dinaintea razboiului, prieten al lui Kenzo, se intoarce din razboiul din Filipine marcat profund, dar inca capabil sa isi ofere serviciile deductive politiei. Spune ca a vazut destule orori in viata incat sa vrea sa se dedice crearii unei lumi mai bune.

De-a lungul intregii carti apare motivul razboiului, atat in descrierea caselor distruse, a foametei populatiei, a miilor dati disparuti si a modului in care societeatea incerca sa-si revina dupa ororile petrecute. Unul din personajele cartii era in Hiroshima in timpul lansarii bombei si a reusit, miraculos, sa scape. Un altul sufera de soc post-traumatic dupa ce a luptat pe front in China. Barurile sunt construite langa ruine, mamele se prostitueaza alaturi de propriile fete si intreaga comunitate de tatuati este dispusa sa se expuna in pielea goala in fata unui juriu pentru un premiu infim in zilele noastre, dar profund necesar in perioada in care mancarea care mai gata nu exista trebuia sa fie platita cu bani si mai inexistenti.

Crima si rezolvarea ei sunt doua aspecte interesante si care te tin in priza, dar mai mult decat orice am ramas marcata de descrierea postbelica a Japoniei. Cartea a fost publicata in 1948, deci am incredere in faptul ca "licenta poetica" si "sursele istorice"au fost folosite la minim.


Uriasul ingropat de Kazuo Ishiguro

Sa vorbesc despre carte pana cand nu uit de ea, mi-am zis azi dimineata in drum spre servici, in timp ce incepeam o carte noua. Ma refeream la povestea lui Kazuo Ishiguro pe care o terminasem cu cateva zile in urma, numita Uriasul ingropat.

Dupa cum am mai postat pe blog, sunt fana Kazuo Ishiguro si, intr-un fel masochist, ador cat de inchistate ii sunt cartile si cate variante de interpetare poti sa le gasesti.

Uriasul ingropat este o carte despre uitare, si despre ceea ce face uitarea din oameni, atat bine cat si rau. Plasata in Anglia veche, contemporana cu legenda lui Arthur daca putem zice asa ceva, carte spune povestea a 2 soti Axl si Beatrice care se hotarasc sa-si viziteze baiatul care le-a parasit de mult satul, dar care cu siguranta ii asteapta cu bratele deschise in propriul lui sat.

In acelasi timp pe intreaga tara s-a asezat o ceata atotcuprinzatoare care pare sa-i faca pe oameni sa uite trecutul, chiar si cel recent, fapt ce-i supara pe Axl si Beatrice deoarece nu-si mai pot aminti tineretile si daca intr-adevar s-au iubit asa de mult pe cat se iubesc acum.




Ca orice carte de-a lui Kazuo Ishiguro povestea in sine nu este ceea ce trebuie analizat ci stratul trei-patru din spatele povestii.

In primul rand, desi il ador, pot sa recunosc clar ca nu este genul de autor care sa stie cum sa creeze atmostfera noua, fantastica. Intr-o carte care de fapt si de drept vorbeste despre unii dintre cavalerii lui Arthur autorul nu petrece prea mult timp explicand cum functioneaza lucrurile.

Cartea e pe alocuri interesanta, dar in marea ei majoritate plictisitoare, nu din punct de vedere al tematicii, dar din prea multa tematica aruncata una peste alta fara a definii clar pe niciuna. Daca vorbim despre memorie si lipsa ei atunci de ce exista momente cand personajele isi pot aduce aminte cu lux de amanunte despre trecut? Daca vorbim despre iubire matrimoniala atunci de ce nu ne axam mai mult pe Axl si Beatrice?  Daca vorbim despre mitul Arthurian de ce nu ne acam mai mult pe cavalerii din poveste si modul in care-si duc viata? Poate din dorinta de a rezolva prea multe intr-un timp si spatiu prea mic.

Daca stilul adoptat a fost in mod intentional plictisitor pentru a induce o stare de moleseala si uitare cititorilor atunci pot spune ca maestria e mare, si ca astfel reuseste sa-l puna pe cititor in aceasi transa de memorie ca restul personajelor cartii. Dar nu cred ca a fost facut intentionat, prin prea multa dedicatie fata de text, ci mai degraba din prea putin simt de restrangere, labartare a tematicii, ca sa zic asa. A trebuit sa depun destul de mult efort ca sa pot sa o termin. Nu pot sa o recomand cuiva care nu e fan Ishiguro. Daca nu treci de primele 20 de pagini nu reusesti sa termini cartea.

Locul are a fost promis

Ca sa incheiem seria postarilor despre Underground (care pare-se ca a durat pe toata perioada lunii noiembrie-cand mult mai multe nenorociri s-au intamplat decat am crezut ca se vor putea vre-odata intampla) am zis sa fac o mini-postare despre ultima parte a cartii Underground, care a fost publicata separat initial, dupa care, in editia americana, adaugata ca urmare a interviurilor pe care Murakami-san le-a avut cu cei care erau fosti sau actuali membrii ai Aum Shinrikyo.

Autorul insasi descrie cum a avut mai putina rabdare si intelegere fata de membrii sau fostii membrii ai Aum Shinrikyo, incercand, cu intrebarile mai taioase si mai directe sa inteleaga de ce ar dori cineva sa faca parte dintr-o astfel de organizatie si de ce, chiar daca au intrat la inceput, si-ar dori sa ramana chiar si dupa ce au avut loc atacurile profund mediatizate.

Ce a descoperit i-a confirmat gandirea initiala. Erau oameni care nu se puteau integra in societate, din diverse motive. Unii credeau in prezicerile lui Nostradamus. Altii simteau ca societatea actuala nu e pentru ei si cautau un scop mai maret. Altii se simteau pierduti in viata si si-au gasit prieteni de discutie in cadrul cultului asa ca s-au alaturat. Toti cei intervievati erau saraci, spunand ca taxa de intrare in secta era foarte mare si ca trebuisera sa se imprumute de la familie si prieteni ca sa poata sa o plateasca.

Mai gata nimeni, nici chiar cei care au fost torturati si a caror memorie le-a fost stearsa in cadrul practicilor nu au crezut ca Aum sunt de vina pentru atacul cu gaz sarin. Unii care aveau un usor dubiu erau cei care chiar lucrau in sectia de produse chimice create de Aum. Si chiar si ei au avut nevoie sa auda confesiunile atacatorilor ca sa ajunga sa creada ca intr-adevar erau vinovati.

Toti spuneau acelasi lucru. Liderul cultului, Asahara, era extrem de carismatic. Putea sa vorbeasca la orice nivel si te facea sa crezi toate nebuniile pe care le zicea, din cauza ca le spunea intr-un mod care te facea sa crezi ca intr-adevar era interesat personal de toate problemele pe care le aveai.

Cativa dintre ei au plecat din grup dupa atacuri, alti s-au indepartat de activitatile sectei dar au plecat si altii s-au indreptat spre Aleph sau Hikari no Wa[1], cele doua culte urmase ale Aum Shinrikyo. Toti sunt in momentul de fata sub supravegherea politiei si supravietuiesc greu datorita discriminarii cu care sunt intampinati la angajare (sau dupa) cand se afla ca fac/au facut o data parte din Aum.





Underground


Motivul pentru care am inceput sa fac seria asta de postari, dupa cum am zis la inceput, a fost faptul ca am inceput sa citesc cartea Underground a lui Haruki Murakami dupa ce am tinut-o mult timp pe raft, probabil din cauza ca stiam ca nu era la propriu zis o carte de Murakami, doar o carte "culeasa" de el.

Cum probabil ca am adus aminte, cartea este formata dintr-o serie de interviuri pe care Murakami si o serie de asociati le-au luat celor care au fost afectati de atacul terorist cu gaz sarin din 1995. Spre deosebire de relatarile mass media, Murakami a incercat sa dea voce experientei personale ale celor afectati si sa-i contureze individual, nu ca o gloata afectata. Fiecare a avut grade diferite de afectare, fiecare s-a recuperat in mod diferit, fiecare a avut o alta reactie emotionala la ce s-a intamplat si fiecare merita auzit si inteles.

Temele centrale ale cartii, care reies din purele relatari, fara a recurge la o voce narativa explicita sunt legate de izolare, lipsa de comunicare, munca si individualism, mai gata toti fiind nemultumiti de modul in care serviciile de urgenta au reactionat la problema.

Interviurile s-au desfasurat pe o perioada de aproape un an, fiind inregistrate pe caseta dupa care transcrise si editate (uneori chiar si de 5 ori la rand, la cererea intervievatului.) La inceputul fiecarui interviu exista o parte in care intrebarile sunt personale, dandu-i lui Murakami posibilitatea sa isi inteleaga conlocutorul mai usor.

Chiar daca cartea este formata din vocile a zeci de indivizi, dupa cum am mentionat, tematica generala reiese din modul in care toti vorbesc intr-un cor social, dezvaluind mentalitatea societatii japoneze.

In primul rand m-a impresionat faptul ca autorul zice ca multe femei nu au raspuns solicitarii de itnerviu din cauza ca nu le-a dat voie familia. Unul din interviuri chiar a si fost scos din carte dupa ce familia fetei care l-a dat s-a impotrivit. Drept pentru care auzim mult mai multe despre experienta barbatilor in respectivele momente.

Se observa foarte clar cultura muncii si orelor suplimentare arhicunoscuta in Japonia. Din cauza ca atacurile au fost dimineata multi dintre cei afectati erau navetistii care-si faceau drumul spre servici. Multi dintre ei, desi clar afectati, si-au continuat drumul spre serviciu si au inceput chiar sa si munceasca si nu au ajuns la spital decat dupa ca un coleg sau sef au insistat. La fel de multi dintre ei s-au intors inapoi la munca dupa mult prea putin timp, cand inca existau efecte fizice ale intoxicarii, dar pentru unii, care ajungeau la servici cu 1 ora jumate inainte de a incepe programul idea de a sta "fara sa faca nimic" nu le placea asa ca s-au externat, desi sufereau de oboseala cronica chiar si inainte sa aiba loc atacul.

De asemenea se putea vedea clar starea de alienare a populatiei, care nu se ajuta reciproc, nu intreba pe nimeni de unde ar veni mirosul innabusitor respectiv, etc. Unii oameni au lesinat si erau intinsi pe podea, dar navetistii, cu doar cateva exceptii, nu le dadeau nici o mana de ajutor si asteptau interventia angajatilor serviciului de metro.

Desi nu cred ca e o problema tipica japoneza, sincer nu stiu cum as fi reactionat intr-o astfel de situatie. E mai bine sa stai sa ii ajuti pe altii care au probleme clare de sanatate sau sa iesi la suprafata sa incerci sa te salvezi? Nu stiu, sincer.

Cartea se termina cu un eseu a lui Murakami in care critica modul in care a fost administrata tragedia si modul in care media a inceput sa prezinte "binele" care se bate cu "raul" si "noi" contra "lor".

Sincer, am inceput sa citesc cartea inaintea dezastrului de la Clubul Colectiv din Bucuresti si am vazut multe asemanari intre modul in care s-au comportat atat oamenii cat si autoritatile in cele doua momente si am gasit multe puncte comune. Oameni care s-au dus inapoi sa-i salveze pe altii, ambulante care au ajuns tarziu si greu, doctori care au fost supra-solicitati in fata unei probleme pe care nu erau pregatiti sa o rezolve si media senzationala care incerca sa gaseasca lucruri si mai de prost gust sa publice, doar doar mai prind cativa cititori/spectatori.

Poate nu e doar o realitate japoneza, ci o realitate umana

Aum Shinrikyo

Dupa cum am mai zis in alte postari autorul meu japonez preferat este Haruki Murakami. De ceva timp i-am cumparat cartea Underground, dar nu am citit-o, nu stiu de ce. Poate din cauza ca stiam ca e legata de atacul cu gaz sarin si nu aveam stare sa citesc ceva asa de deprimant. Poate din cauza ca stiam ca nu e o opera de fictiune si mai mult decat atat era facuta din interviuri, deci nu ar avea acelasi stil de naratiune ca celalte. Oricum, indiferent de motivul pe moment m-am apucat de ea acum cateva zile, ca si asa n-am ce face cat timp sunt pe tren spre servici.

Cum inca mai am de terminat de citit nu o sa vorbesc inca despre carte, desi sunt multe de spus deja dupa nici un sfert din ea. Incep insa cu o postare despre cei care au fost de vina pentru atacuri, membrii sectei Aum Shinrikyo.

Aum Shinrikyo este un sistem de credinta sincretic creat de fondatorul miscarii Shoko Asahara (numit Chizuo Matsumoto de fapt), din ce a inteles el din Buddihsmul Indian si Tibetan combinat cu hinduism, Yoga, scrierile lui Nostradamus si idei din Apocalipsa dupa Ioan. Asakara s-a autodenumit Cristosul si s-a autoidentificat cu imaginea de "miel al domnului" care va lua asupra lui pacatele lumii si deci ii va vindeca pe oameni de pacatele proprii. In 1984 miscarea a inceput ca un curs de meditatie si yoga si pana in 1989 a crescut atat de mult ca ajuns sa fie numita organizatie religioasa "a elitelor" din cauza numarului mare de membrii absolventi ai universitatilor prestigioase japoneze.


Sfarsitul lumii urma sa vina ca un al treilea Razboi Mondial pornit de Statele Unite si care urma sa se termine cu un Armagedon nuclear care ii va decima pe toti mai putin cei care urmau secta Aum, bineinteles.

Motivul pentru care au inceput sa fie violenti a fost o interpretare data de Asahara conceptelor buddhiste despre Mappo si Shoho (doctrina care zice ca dupa moartea lui Buddha vor exista trei perioade in care invatarile vor degenera. In a treia perioada, Mappo, lumea va fi caracterizata de o cadere morala profunda si nu va mai putea ajunge la iluminare. Aum dorea sa re-aduca lumea la perioada Shoho cand invataturile Buddhiste inca puteau fi "auzite"). Alta interpretare interesanta pe care a avut-o se lega de poain concept Tibetan in care Asahara s-a infiltrat cu gandirea conform careia era mai bine sa omori pe cineva cu pareri diferite de ale grupului pentru a-l salva de karma negativa.

Practicile exacte ale grupului erau inca secrete. Se credea ca utilizau halucinogeni, practici extreme "yoga" si terapie de soc.

Desi era straniu, grupul nu prea a atras multa atentie inainte de 1980 cand au inceput sa fie acuzati de inselarea membrilor si fortarea lor sa doneze bani. in 1989 au omorat un membru al cultului care a incercat sa plece. Un avocat care a incercat sa-i opreasca, ducand negocieri cu ei in Octombrie 1989. in Noiembrie avocatul impreuna cu familia sa au disparut din casa lor din Yokohama si au fost descoperiti omorati doar in 1995 de catre membrii ai cultului.

Au avut inceput sa fie din ce in ce mai anti-sociali, ducandu-se des in Rusia sa cumpere arme si chiar si componente pentru a crea o bomba atomica. Aveau o lista de oameni pe care doreau sa-i ucida, inclusiv capi ai altor secte buddhiste sau comentatori de televiziune.

In 1993 cultul a inceput sa manufactureze agent sarin si mai tarziu gaz VX (amandoua interzise de Natiunile Unite ca fiind arme de distrugere in masa intr-un razboi chimic.)

In 1994/95 Masami Tsuchiya, membru al organizatiei a sintetizat intre 100 si 200 de grame de VX si l-a folosit la atacare a 3 persoane care erau considerate spioni. 2 dintre ele au fost ranite si a treia, un barbat de 28 de ani a muri la 10 zile dupa ce a fost expus gazului. Desi doctorii suspectau ca omul fusese omorat de un pesticid organofosfat nimeni nu a stiut cauza exacta pana dupa atacul cu gaz sarin din metroul din Tokyo, cand membrii si-au asumat crimele.

In 1994 au atacat pentru prima oara cu gaz sarin intr-un incident in orasul Matsumoto, cand cu ajutorul unui tir refrigerant au reusit sa elibereze un nor de gaz sarin in apropierea casei unui judecator care era implicat intr-un proces imobiliar care nu iesea bine pentru Aum. 500 de oameni au fost afectati si 8 au murit in incident, dar grupul nu a fost implicat.

In Februarie 1995 au rapit un membru al cultului, domnul Kiyoshi Kariya, si l-au ars intr-un incinerator cu microunde. Acesta a lasat in urma un bilet gasit de politie pe care scria "Daca dispar am fost rapit de Aum Shinrikyo."

Politia a planuit sa faca o razie in toate locatiile cultului in Martie 1995. Pe data de 20 martie 1995 au lansat atacul cu gaz sarin din metrou. Despre care voi vorbi in postarea urmatoare.

The devotion of suspect X

Cand ma intorceam de la IAA am stat cateva minute intr-o librarie din aeroportul din Frankfurt in care imi mai luasem cu alta ocazie o carte foarte interesanta. Acolo vad la best seller list o carte numita The devotion of suspect X, scrisa de Keigo Higashino cu recenzie mare pe prima coperta "Stieg Larsson al Japoniei!". Desi nu pot sa zic ca-mi place comparatiile de genul "autorul X al tarii Y" (mai ales considerand ca Higashino a inceput sa scrie thrillere inainte ca Stieg sa fii scris o singura pagina din trilogia Millenium) am zis ca japonezii oricum sunt maestrii in ale genului asa ca nu strica sa o iau si sa o citesc.


Dumnezeule ce minunatie de carte. Cum is om ocupat, cu slujba si casa de intretinut, nu apuc sa citesc decat 2 ore pe zi, cand sunt pe drum spre si de la servici. Cu toate aste am citit aproape 400 de pagini in 4 zile si sincer de abia ma desparteam de ea cand ajungeam acasa.

Povestea este despre o femeie, Yasuko Hanaoka, care-si ucide fostul sot (nu dau nimic in vileag aici, se intampla la inceputul cartii si sincer nici pe coperta nu prea o tin secret) si este ajutata de un complice sa-si ascunda vinovatia in fata politiei.

Se vede de la inceput ca autorul si-a definit personajele cu mult inainte de a scrie carte asta, ceea ce e logic, considerand ca e a treia dintr-o serie despre "detectivul Galileo". Dar ajung si la el intr-un minut. Din cauza obisnuintei autorului cu personajele cartea se misca extrem de repede si nu trebuie mult timp pana sa se ajunga la actiune in sine.
Desi teoretic personajele principale ale cartii par sa fie Yasuko si detectivul principal Shunpei Kusanagi, cele care de fapt fac cartea asa de interesanta sunt complicele, Tetsuya Ishigami si colaboratorul detectivului, Manabu Yukawa.


Detectivul Galileo este de fapt Manabu Yukawa, un excentric profesor de fizica la Facultatea Imperiala din Tokyo, fost coleg de Universitate cu detectivul de facto Shunpei Kusanagi. In cartea de fata se pune cap la cap cu complicele la crima Tetsuya Ishigami, de asemenea fost coleg de universitate, dar matematician.

Pe cat de cunoscator este Manabu in ale fizicii pe atat de destept e Tetsuya in matematica si analizele extra si para oficiale pe care cei doi le duc fac saftul cartii sincer. Toata cartea e o problema de matematica, o enigma intr-o alta enigma si o diversiune intr-o alta diversiune.

Descrierile sunt curate, curgande si se poate relationa foarte usor cu personajele, care desi par scoase direct dintr-un roman cu detectivi (ceea ce e si ce sunt) sunt mult mai bine conturate decat arhetipurile cunoscute cititorilor genului.

Inca n-am vazut filmul (sau seria de televiziune despre "detectivul Galileo") dar o planuiesc si voi posta si despre el. Am auzit ca are recenzii bune si un remake corean facut si un indian inca in faza de pre-productie.




Noua ordine in Asia

Stiti in liceu sau in facultate, cum trebuia sa aveti eseu de 3-4 pagini si de abia ajungea la doua jumate, asa ca trageati de el si puneati font mai mare sau margini mai late ca sa ajungeti la 3 pagini si doua randuri? Cam aceasi impresie am avut-o si cand am citit cartea lui Paul Einzig, profesor de economie nascut la Brasov, educat in Ungaria, Anglia si in final ajuns doctor in economie in Franta. In 1919 s-a mutat in Anglia si a ajuns sa fie cetatean. M-am amuzat foarte tare cand am aflat ca era roman, din cauza ca scria despre Anglia mai mai ca cineva care o are ca patrie mama. Ce-i drept, cartea pe care o citesc e scrisa in 1942 deci a avut destul timp sa fie indoctrinat cu comportamentul britanic corespunzator, dar parca tot simt o urma de "imigrant care incearca prea tare sa demonstreze ca face parte din cultura locala."

Oricum, nu despre asta e vorba in postare. E vorba despre cartea lui, destul de subtirica, numita Noua ordine in Asia. Scrisa, dupa cum autorul insusi recunoaste, ca urmare a rugamintilor celor care i-au citit prima carte despre noua ordine a lui Hitler in Europa si au zis "ce-ar fi sa scrie baiatu si despre ce face imperiul japonez?". "Baiatul" a fost usor sceptic la inceput, din cauza ca si-a dat seama ca nu avea destule surse de informatie (spre deosebire de multitudinea pe care a avut-o cand scria despre Germania). Dar, dupa cum dovedeste insasi existenta cartii, domnul Einzig nu s-a lasat batut de "lipsa de informatii" si si-a impacat cititorii cu un fel de "scuza" scrisa la inceputul cartii cum ca nici nu are multe informatii si nici nu vrea sa ramana detasat fata de razboi "cum o faceau alti intelectuali." Deci cartea, pe care sincer am gasit-o intamplator in timp ce ma uitam printr-un anticariat englez din centrul Gentului, este o foarte frumoasa dovada de imigrant care prea mareste tara adoptiva (si aliatii ei), face cvasi-propaganta de razboi impotriva Japoniei cu informatii sumare si deductii amuzante, scrisa inainte de finalul razboiului, deci inainte de a fi analizate si ras-analizate motivatii, rezultate si "ce-ar fi fost daca"-uri.



Cartea a aparut cand Japonia inca nu declarase razboi Olandei, inainte sa aiba loc conferinta de la Wannsee unde se discuta exterminarea evreilor din lagare si inaintea bataliei din Stalingrad. Ca sa nu mai zicem de bomba atomica sau ziua Z. Paul era economist, asa ca si daca aveau loc tot felul de activitati de razboi prin jurul lui nu prea il interesau decat din punct de vedere economic, orice extrapolari strategice si istoricesti, desi amuzante, nu putem spune ca erau meseria lui de baza. Acum ce vreau sa spun cand tot aduc aminte de amuzante: domnul Einzig repeta de n ori cum Japonia, tara insulara care daca s-ar chinui un pic ar putea sa fie independenta de importuri, nu are nici un motiv sa isi extinda granitele. Ma amuza ca Paul nu-si da seama sau poate nu face corelatie cu faptul ca Anglia in perioada ei de glorie a facut exact acelasi lucru pe care-l facea Japonia in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Ba chiar a apucat sa cucereasca mai mult din suprafata globului decat orice alta tara si motivele pentru care au inceput expeditiile... sa fim seriosi, nu da mancarea britanica pe dinafara de cate mirodenii baga in ea. Pe langa faptul ca nu vede ironia propriilor afirmatii dovedeste destul de repede ca nu glumea cand zicea ca nu prea are multe surse de informatie.

Propozitiile generale si repetate de doua trei ori pe capitol, re-amintite in capitolele urmatoare sunt mai degraba metode de a umple pagini decat de a repeta informatii, dupa stilul academic de scriere a tratatelor. Si pe langa faptul ca de abia vorbeste despre Japonia si tot din 5 in 5 pagini da in explicarea razboiului din Europa, nici informatiile pe care le ofera nu sunt superanalizate. E greu sa faci o carte intreaga din doua trei statistici internationale antebelice in care Japonia nici nu e bine reprezentata.

 E frustrant, sincer, sa citesti o carte care e scrisa doar de dragul de a o scrie (ca nu cred ca a scos nu stiu cati bani de pe ea). E si mai frustrant sa citesti o carte si sa iti dai seama ca multi oameni au luat-o in serios, din voie din nevoie si si-au format o opinie despre Japonia (care nu a fost usa de biserica in razboi, nu imi fac iluzii, dar avea motive clar definite si obiective bine stabilite) ca urmare a celor citite.

 Macar mi-am readus aminte de comportamentul eurocentrist al istoriei si am reinceput dezbaterea cu colegii cum ca al Doilea Razboi Mondial a inceput cu mult inaintea invadarii Poloniei (adica a inceput cu al doilea Razboi Sino-Japonez sau chiar cu invadarea Manciuriei.)

Vechiul oras imperial-Yasunari Kawabata

Yasunari Kawabata este cunoscut la nivel mondial datorita titlului de prim autor japonez laureat al premiului Nobel pentru literatura. Este si unul din autorii mei preferati si printre primii pe care am inceput sa-i citesc in liceu, desi pe vremea aia intelegeam foarte putin din ce scria.

Are un stil foarte complex si profund japonez, care cu greu poate fi tradus intr-un mod care sa nu para usor sacadat, fara legaturi intre propozitii sau cu "sarituri", care nu suna natural in romana.

Am citit 8 din cartile lui (Dansatoarea din Izu, Vuietul muntelui, Frumusete si intristare, Tara zapezii, Maestrul de go, O mie de cocori, Casa frumoaselor adormite si Vechiul oras imperial) si imi propun sa scriu postari despre toate, si una separata in care sa vorbesc despre autor, fiindca a avut o viata interesanta.

Pentru postarea de fata doream sa prezint un pic Vechiul oras imperial, una dintre cartile mentionate ca motiv pentru acordarii premiului Nobel (impreuna cu Tara zapezii si O mie de cocori)

Inca de cand am inceput sa o citesc am ajuns la concluzia ca intriga propriu zisa nu este motivul pentru care a fost scris aceasta carte. Chieko Sada, personajul principal, care stia inca din gimnaziu ca a fost gasita de catre parintii ei Takichiro si Shige ajunge sa dea nas in nas cu sora ei geamana. Pe langa descoperirea pe care o face mai are si de jonglat cu cei doi pretendenti care ii fac avansuri: cel pe care il iubeste si cel cu care sunt de accord parintii.


Desi intriga a sunat foarte interesant, ca in multe din romanele lui Kawabata si de fapt si stilului clasic japonez, trairile sunt internalizate si cuvintele sunt politicoase, dar cu straturi si substraturi si sub-substraturi de inteles care duc la niste dureri de cap incredibile cand citesti. Nu scrie carti pe care sa le poti citi repede. Daca reusesti 30 de pagini pe zi inseamna ca dai dovada de rezistenta. Ca tema principala in mai gata toate operele sale privim din nou cum diferenta dintre comportamentul feminin si cel masculin si diferenta cerintelor societatii fata de cele doua sexe duce la moduri complet diferite de a analiza si a "juca" viata.

Datorita faptului ca tatal lui Chieko are o afacere in care vinde kimonouri toata cartea se leaga de nenumaratele sarbatori traditionale din Kyoto care dau tematica designului kimonourilor traditionale. Autorul te plimba prin tot orasul pe parcursul unui an intreg si-ti arata foarte clar un Kyoto in schimbare, care incet, incet incepe sa-si opreasca din multitudinea de sarbatori (matsuri) si sa se modernizeze - magazinele industrializate de tesaturi versus cele manuale fiind o idee la care naratiunea se intoarce de lungul intregii carti.

Cartea a fost adaptata si in doua filme (in 1963 si 1980) primul dintre ele fiind nominalizat pentru un Oscar pentru Cel Mai Bun Film Strain.

Sadayakko

Acum cateva zile mi-o venit prietenii in vizita in Gent si asa ca i-am dus, bineinteles, la plimbare prin stanga si dreapta. In plimbari am dat peste un targ de carte/expozitie cu vanzare/buchinisti/oameni care aveau carti de vanzare in principiu si am vazut cartea Madame Sadayakko- Gheisa care a sedus vestul, scrisa de Lesley Downer. Cum mai citisem alte doua carti ale autoarei pe subiectul Japonia/gheise am zis ca n-o sa strice daca o iau si pe asta si am inceput sa citesc (am mai mentionat-o pe autoare aici)

Si doamne nici nu va puteti imagina cat de fericita am fost ca am cumparat cartea. Doamna Sadayakko a influentat cu sau fara voia ei modul in care Europa si America au stereotipizat Japonia in ultima suta de ani.



Doamna kawakami Sadayakko a fost fiica unei familii de samurai de rang jos, care inainte a atinge varsta de 10 ani a fost vanduta unei case de geisha, in scopul antrenarii ei si usurarii povarei financiare a parintilor (care aveau deja inca 11 copii).

Cu ajutorul mamei adoptive Kamekichi sefa casei de geisha Hamada din districtul Yoshicho Yakko (pe numele de geisha, Sada pe numele de botez) a ajuns sa devina cea mai faimoasa geisha din Japonia, avand ca danna (protector/finantator) pe primul ministru al vremii Itō Hirobumi. Spre deosebire de majoritatea femeilor din perioada respectiva (adica anii 1880) Yakko stia sa scrie si sa citeasca, fapt foarte impresionant avand in vedere ca prima scoala pentru femei a fost deschisa in 1870 si nu era decat pentru membre ale familiilor bogate si bine puse in societate.

Spre marea dezamagire a mea, am aflat ca Yakko s-a casatorit cu Otojiro Kawakami, un actor faimos al respectivei vremi, un fel de star/rapper contemporan, care desi dornic sa aduca teatrul vestic in Japonia se comporta vulgar, violent si necredincios cu Yakko. Dar avea farmec, zice autoarea, asa ca trebuie sa intelegem de ce s-a indragostit saraca fata de el.




Impreuna cu el si cu inca o mana de actori, Yakko a pornit, dupa multe alte periperii prin Japonia, in tur international, prin America si Europa, incercand sa faca ceva bani ca sa poata sa-si plateasca o cantitate imensa de datorii pe care sotu-su s-o gasit sa o faca.


Ajung pe coasta de vest a Americii si timp ca cateva luni sunt mai gata muritori de foame, din cauza ca nu stiu limba, nu stiu gusturile publicului American in materie de teatru si (in stilul japonez) incercand sa pastreze aparentele se cazeaza la cele mai scumpe hoteluri din oras. Banii pe care-i castiga de la comunitatea emigrantilor Japonezi nu poate sa-i tina mult si pana cand nu ajung la Chicago ajung sa lesine pe scena de malnutritie.


In primul tur mai gata ca erau muritori de foame. In al doilea Yakko si trupa ei au jucat in fata Printului Edward al VII-lea al Angliei, Franz Josef al Austriei, Ferninand al Romaniei si Tsarul Nikolai al II-lea al Rusiei. A fost pictata de Picasso, ceruta ca model de Rodin, cautata de Gustav Klimt pentru o reprezentatie privata, muza pentru Guerlain care i-a scos parfum si inspiratie pentru Saint Denis (care a continuat sa ii utilizeze miscarile cand inventa dansul modern). Puccini a venit la reprezentatiile ei ca sa inteleaga mai bine cum sa o descrie pe Madame Butterfly si a "furat" o melodie de shamisen dintr-o piesa de teatru pe care trupa japoneza o interpreta si a integrat-o in faimoasa opera.




Pe scurt Sadayakko a fost faimoasa la nivel international inainte sa ajunga faimoasa in Japonia.

Dupa ce s-a intors in tara s-a pus pe treaba si a construit impreuna cu sotul ei un teatru modern, in care si-au utilizat toate cunostintele de regie, lumina si décor pe care le-au invatat in pelegrinajele in strainatate. Au prezentat publicului japonez piese vestice atat traditionale si contemporane vremii si desi vazuta tot ca o gheisa transformata in actrita (deci josul josului societatii) a ajuns sa fie iubita de toti si sa influenteze pe multi.



Cartea povesteste in detaliu viata lui Sadayakko, de la momentul in care a fost vanduta casei de geisha pana la moartea acesteia, despartind in capitole etapele faimei celebrei femei. Stilul cartii este usor, jurnalistic cu usoare tente melodramatice, dar parca se cuvine pentru o biografie a unei actrite.


Recomand sincer cartea, nu doar celor interesati de Japonia sau actorie ci si pentru oricine interesat sa afle cum a fost influentata imaginea Japoniei in vest si cum unele stereotipuri care dainuie si azi au fost create, cu sau fara voia ei, de o singura persoana.




Anecdota de servici: i-am aratat cartea la o colega japoneza, la care tipa zice "O stiu pe femeia asta." Eu, crezand ca vorbeste despre Sadayakko, zic "da, pai era destul de cunoscuta in perioada respectiva si a influentat foarte mult modul in care Europa si America se raporteaza la Japonia...". Colega ma intrerupe politicos si zice "Nu, nu , n-am auzit de gheisa, dar o stiu pe autoare. Ne plimbam prin aceleasi cercuri cand locuiam in Londra." Na bun atunci. "Daca o mai vezi sa-i spui ca-mi plac cartile ei."

Uimire si cutremur

Cultura organizationala japoneza... multe mai am sa spun despre ea. Chiar si inainte sa ma angajez la o firma japoneza puteam clar sa-mi dau seama de diferentele de gandire si comportament a angajatilor europeni fata de cei japonezi. Sau poate ca nu chiar toti europenii.


Pot sa zic sincer ca Europa de est se aseamana in anumite puncte mai degraba cu Asia decat cu Europa de vest. Cel putin din comportamentul romanesc, am ajuns la concluzia ca ne asemanam mai tare in anumite lucruri cu japonezii decat cu vesticii(sau poate o fi doar modul in care am fost crescuta eu, nu stii).



Dar sa dau doua exemple vagi de aceasta diferenta, ca sa nu explic toata intriga, in caz de vreti s-o cititi:
  • Cand Amélie face o greseala sefa ii spune ca a facut de rusine toata echipa. Amélie spune ca nu a facut de rusine pe nimeni inafara de sine.
  • Sefa se duce la toaleta ca sa planga, dorind sa fie singura si sa nu strice fatada pe care o are cu colegii de servici. Amélie vine sa o consoleze, in spirit de colegialitate si intelegere. Sefa o vede ca pe un afront.





Cartea este satira, sper, ca altfel nu inteleg cum ar putea o angajata sa se comporte la propriu ca o nebuna fara sa fie data afara din firma. Filmul este foarte bun, ironic, iar actrita Sylvie Testud (care joaca rolul principal) a si luat un premiu Cesar pentru prestatia oferita. Recomandate amandoua, daca le citesti cu mentalitatea potrivita.



Si apropo, titlu face referire la modul in care trebuie sa te comporti cand te intalnesti cu imparatul Japoniei: sa-l privesti cu uimire si cutremur."

Nici Eva nici Adam

Amelie Nothomb este o scriitoare francofona, fiica a unor diplomati Belgieni care si-a petrecut primii ani din viata in Japonia, in timp ce parintii ei lucrau acolo la ambasada. Perioada acea din copilarie, desi relativ scurta, a marcat-o profund, considerand plecarea din Japonia ca fiind o despartire de nesuportat.

Intre timp, incepand din 1992 incoace, a scris cam un roman pe an, carti usurele din punctul meu de vedere, dar foarte amuzante si bine vazute de criticii literari, cu un limbaj extrem de variat. In liceu am citit cam 6 din cartile ei, incepand evident cu cele in care era mentionata Japonia.

Cele doua carti (Stupeur et tremblement si Ni d’Ève ni d’Adam) descriu perioada din tineretea autoarei, cam de pe la 20 de ani, cand s-a intors in Japonia sa lucreze la o firma international autohtona. In Stupeur et tremblement isi descrie viata profesionala in timp ce in Ni d’Ève ni d’Adam o descrie pe cea personala. Amandoua carti au dat nastere la doua adaptari cinematografice, una care a aparut acum cativa ani (si despre care voi vorbi intr-o alta postare) si una care a aparut la sfarsitul anului trecut, dupa cum descrie trailerul de mai jos.

Recomand cartea, daca nu pentru subiectul impresionant atunci pentru limbajul amuzant si pentru a citi cum o mama japoneza pune la punct pretendetele pentru fiul sau.



Povesti din vechiul folclor japonez

Un prieten foarte bun mi-a facut cadou de Craciun cartea Japanese Tales (The Pantheon Fairy Tale and Folklore Library) scrisa de Royall Tyler (n. 1936), doctor in literatura Japoneza, cu cel putin inca 10 traduceri de literatura japoneza clasica la activ.

Pana acum, in drum spre si de la servici am reusit sa citesc introducerea (in care autorul explica contextul cultural si istoric al povestilor, si isi motiveaza limbajul adaptarii) si vreo 50 de povesti din cele 220 disponibile. Povestioarele sunt grupate in functie de tema principala (calugari, dragoni, zeitati) si variaza in lungime intre 20 de randuri si 2-3 pagini. Unele au tenta morala, fiind clar folosite in contextele unor predici religiose, altele relateaza pur si simplu fapte mai mult sau mai putin amuzante din viata atat a nobililor cat si a oamenilor de rand.


Sincer, cartea ma socheaza destul de mult cu fieare poveste, nu atat de tare din cauza subiectului discutat, ci modului in care este prezentata actiunea. Se simte clar faptul ca Japonia nu a avut vre-o legatura stilul vestic de a crea o naratiune. Ideea de expozitiune-intriga-actiune-punct culminant si deznodamant nu este urmarita, sau daca este, sunt sigura ca nu e facuta din adins. Nu pot sa-mi dau seama daca a e din traducere (desi mi-e greu sa cred ca o persoana care a tradus si Genji Monogatari ar avea probleme in a traduce o serie de povesti echivalenta basmelor) sau din cauza faptului ca multe din povesti au fost culegeri ale relatarilor orale, dar exista momente cand nu pot sa inteleg, din prisma culturii in care am fost crescuta, de ce ar adauga autorul/naratorul povestilor o propozitie care pare a dori sa starneasca intriga, la 2 randuri inainte de a termina povestea cu totul.

Autorul explica, inca de la inceput, ca a exclus anumite descrieri ale titlurilor si rangurilor personajelor din povestile initiale, deoarece pentru un cititor vestic, nu este de mare importanta cine din clanul cui din pozitia care face actiunea, dar chiar si asa, exista multe cazuri in care povestea pare sa se opreasca doar ca sa aflam o serie de ranguri si locatii de nastere ale unor personaje care mai nici nu apar in naratiune. Finalul, de asemenea, este mai intotdeauna abrupt. In ultima propozitie din text aflii ca personajul principal, din cauza aventurilor prin care a trecut hop s-a imbolnavit si a murit. Sau si mai rau, ajungi in coada de peste, dupa ce o poveste care nu pare sa aiba foarte mult inteles sau morala se termina cu naratorul intreband: "Oare de ce o fi facut personajul x asta?".

Cu toate diferentele si tot stresul de adaptare la stiulul de naratiune, pot spune ca am citit o serie de povesti de-a dreptul incantatoare, amuzante si chiar profunde. Cand termin cartea ma gandesc sa relatez una-doua din preferatele mele si aici pe blog.

Jurnalul lui Yoko

Jurnalul unei fetite japoneze din timpul celui de-al doilea razboi mondial, care a murit in atacul cu bomba atomica de la Hiroshima nu va ajuge vre-odata la fel de faimos ca cel al lui Anne Frank, dar cu siguranta trebuie citit pentru a avea o mai bune intelegere a vietii civililor in timp de razboi.

Si desi este similar cu cel a lui Anne Frank din acest punct de vedere, pot intelege clar de ce nu este la fel de cunoscut. In primul rand jurnalul este scris ca urmare a unei teme de casa pe care Yoko a fost rugata sa o scrie. Din acest motiv se poate observa caracterul mai mult sau mai putin scolar al intregii relatari, dar uneori, pe parcursul zilelor, se intrezaresc sentimentele unei fetite speriate de razboi, obosita de munca fizica pe care trebuia sa o depuna pentru efortul militar si speriata de idea ca tatal ei s-ar putea sa nu se mai intoarca de pe front.



La fiecare cateva pagini, autorul cartii (care este mai mult decat doar jurnalul lui Yoko) adauga pagini de explicatii langa fiecare cateva pagini, care explica cititorului la rece situatia lui Yoko si defineste cuvintele care definesc o realitate cu care Yoko era obisnuita, dar pe care cititorul nu o cunoaste de loc. Carte este completata de o serie de eseuri scrise de rudele (in viata), prieteni si cunostinte ale lui Yoko, intregind imaginea jurnalului fetitei si analizand evenimentele razboiului cu mentalitatea unor oameni trecuti prin viata care nu mai sunt influentati de propaganda de razboi.

Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga

In multele drumuri pe care le fac dinspre si inspre casa, mai nou de cand cu mutatul in Viena, iau cu mine una-doua carti ca sa am obiectul muncii pana trec orele pe tren. Acum cu vacanta dintre semestre am decis sa citesc o carte de Haruki Murakami numita Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga. Il ador pe Murakami, asa ca nu am avut probelme in alegerea cartii si fiind si de dimensiuni acceptabile (ca sa nu adauge prea mult la greutatea totala a bagajului) am luat-o cu mine si am devorat-o.

Ce-i drept, credeam ca va fi o alta poveste, precum celelalte carti pe care i le-am citit pana acum, dar am aflat dupa prima pagina ca este de fapt un hibrid intre un fel de memorii si eseuri pe diverse teme.

 Durerea e inevitabila. Suferinta e o optiune


Autorul, supranumit uneori Kafka al Japoniei, este un alergator convins inca de tanar, care participa anual la cel putin un maraton. Cartea prezinta modul in care a ajuns sa-si aleaga joggingul ca sport preferat si ofera paralele intre exigenta si concentrarea pe care o are cand alearga cu cea de care da dovada cand scrie. Intr-un moment de introspectie pur, autorul prezinta o serie de curse cap-coada si problemele atat fizice cat si psihologice cu care se intalneste (de cele mai multe ori repetat) de-a lungul kilometrilor.


Este o carte imposibil de lasat din mana (decat pentru cateva minute, in care stai sa cugetezi asupra limbajului si metaforelor), fapt ce este destul de interesant, considerand ca unele eseuri sunt despre nimic. Fapt pe care il si recunoaste autorul. Asa cum in timpul alergarilor de antrenament nu se gandeste la nimic si doar admira exteriorul, asa si in eseurile legate de antrenamente se axeaza pe descrierea elementelor exterioare propriului eu. Asa cum in timpul curselor se axeaza pe senzatiile pe care propriu-i corp ii ofera, asa si in eseurile despre curse isi ghideaza scrisul spre metafora, spre metafizica.

Cand alerg un maraton obisnuit, in partea de final nu ma gandesc decat sa termin cursa cu bine si sa trec linia de final macar un pic mai repede (...) Aveam senzatia ca finisul nu este decat un stop temporar, care, de fapt, nu are nici o semnificatie majora. La fel si cu viata. Viata nu are sens pentru ca are un sfarsit. Vietii i se pune un sfarsit pentru a-i sublinia semnificatia, ca o metafora indirecta a faptului ca e finita. Destul de filozofic.


Recomand cu caldura cartea pentru oricine doreste sa afle cate ceva despre autor fara sa paraseasca complet stilul de scris pe care acesta il are in beletristica sa.

The lake- Banana Yoshimoto

Si uite-ma mutata de acasa si stand singura in apartamentul prorpiu din Viena, unde sunt gata sa explorez printr-o serie de articole noi modul in care Japonia este integrata in capitala vechiului imperiu.

Pana in momentul in care voi fi pregatita insa sa ma avant pe strazi cu carnetelul in mana, m-am gandit sa mai fac o postare, doua, pana ma obisnuiesc cu atmosfera.

Si cum ieri seara nu am avut ce face dupa ce mi-am terminat de aranjat locuinta, m-am pus sa termin o carte pe care am inceput-o pe avion.

Asta vara am fost in Belgia, si cum intotdeauna sunt incapabila sa-mi dau seama cat de mult pot citi pe avion, am ramas fara lectura in drumul dus, asa ca in Antwerp a trebuit sa fac un stop la o librarie care avea si carti in engleza si sa-mi asigur materialul de citit la drumul de intors.

Cum nu mi-a sarit nimic nou in ochi, in timp ce ma uitam la rafturile joase (fiind inalta nu prea ma aplec pana la cele de jos) am vazut o carte scrisa de Banana Yoshimoto.



Cum creierul imi e setat pe Japonia, daca ma aflu la impas intotdeauna aleg o carte japoneza in detrimentul scriitorilor din alte tari. Si de Banana-san (nascuta Mahoko)am mai citit Kitchen si NP, acum vreo 6 ani.

Desi respectivele carti nu prea m-au incantat (dau vina pe varsta, sincer) am ales sa o cumpar si sa o citesc.

Prima jumatate am citit-o pe avion, pe nerasuflate. Atunci a fost momentul in care mi-am dat seama ca amintirile celorlalte carti sunt poate gresite- sau poate stilul i-a evoluat atat de mult (The lake fiind ultima carte care i-a fost publicata).

A doua jumatate am citit-o aseara. Pot spune sincer ca m-am dezumflat un pic, mai ales in fata deznodamantului, de la care cred ca asteptam altceva.



Ca si in alte carti, The lake exploreaza temele iubirii, in diversele ei forme, a pierderii anumitor persoane din viata, si modul in care personajele reactioneaza la aceasta pierdere si, intr-o masura mai mica, a misticismului.

Personajul principal, Chihiro, este fiica nelegitima a unei mama-san si a unui businessman local. Dupa moartea mamei ei, ea se muta definitiv la Tokyo, unde lucreaza ca pictor mural si duce o existenta metaforic efemera, alegand sa picteze pe ziduri care urmeaza distruse, avand parteneri sexuali care vin si pleaca si refuzand vre-un contact de durata cu aproape orice persoana.

Nu are un scop clar in viata si in mare parte isi duce veacul gandindu-se la relatia pe care o are (sau si-o imagineaza ca o are) cu tatal sau, si modul in care se raporteaza la moartea mamei.

Nakajima, cel care ajunge sa locuiasca cu ea, si intr-un final sa-i fie iubit, este un pusti slab, bolnavicios si studios, student la Medicina, cu ganduri mari de a merge in cercetare in momentul in care termina scoala.

Romanul se invarte in jurul modului in care cele doua personaje invata sa traiasca impreuna si sa devina vulnerabili unul in fata celuilalt. Nakajima are o problema cu intimitatea, motivata de o experienta din copilarie pe care o refuza sa i-o povesteasca lui Chihiro de frica respingerii. Pana la finalul cartii adevarul (pe care nu vreau sa-l dezvalui) iasa la iveala.

Limbajul este simplu, tipic unor tineri in jurul varstei de 25 de ani, iar cartea este manata inainte de personaje mai degraba decat de intriga. In sensul in care autoarea mai degraba prefera sa dezvolte relatiile dintre personaje si sa prezinte viata pe care o duc, modul in care gandesc, perceptiile despre ideile generale de dragoste, pierdere, viata, decat sa descrie o intriga clara si rigida, in care scopul lui Chihiro este sa il faca pe Nakajima sa-si dezvaluie secretul.

Din punctul meu de vedere, aceasta alegere este in favoarea realismului cartii, care prefera sa arete viata cum e ea, decat interpretarea autorului despre cum ar trebui sa fie viata. Este, in esenta, o poveste de dragoste si o poveste in care doua personaje, diferite in totalitate, invata sa se accepte, sa se respecte, sa aiba incredere unul in altul si, in final, sa se iubeasca.