Ies din pauza cauzata de doctorat si servici ca sa fac un anunt important, dat copy-paste de la event-ul de mai jos
https://www.facebook.com/events/2045515435673453/
Incepand din 14 martie, de la ora 17.30, la Biblioteca UPT, încep cursurile de limba japoneză, susținute de Kanji Tsushima, fostul ambasador al Japoniei în România. Cursurile vor avea o durată de oră și jumătate și se vor desfășura în fiecare miercuri, în Sala Multimedia 2, et. 4.
Dacă sunteți interesați de aceste cursuri, vă puteți înscrie prin transmiterea unui e-mail cu datele de contact până la data de 13 martie, la următoarele adrese de e-mail: mihaela.popescu2@upt.ro ; alexandru.halbac@upt.ro, sau puteți lăsa un mesaj pe pagina de Facebook
Ocuparea locurilor se va face în ordinea trimiterii cererilor de înscriere. Locurile sunt limitate.
Cursurile sunt gratuite.
Se afișează postările cu eticheta limba japoneza. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta limba japoneza. Afișați toate postările
Dembei (伝兵衛 sau Дэмбэй))
Din cand in cand fac link jumping pe wikipedia si gasesc articole asa de stranii incat nu ma pot abtine sa nu le citesc.
Si ce ar fi mai straniu decat un pescar japonez care a pornit scoala japoneza in Rusia?
Dembei a fost un asistent de comerciant care a navigat cu o flota de "30 de transporturi spre Edo" in secolul 18. Se pare ca el impreuna cu altii au fost prinsi intr-o furtuna pe mare si au naufragiat in Kamchatka. Dembei a fost singurul supravietuitor gasit in 1701 sau 1702 de catre Atlasov care, in loc sa-l ajute sa ajunga inapoi in Japonia, cum Dembei l-a tot rugat, l-a dus in Moscova la Petru cel Mare, ca sa-i spuna tot ce stia despre Japonia. A ajuns sa si dea lectii de japoneza catorva rusi si a fost botezat cu numele de Gabriel si si-a trait restul vietii in Sankt Petersburg.
Fiind un pescar din Osaka e greu de crezut ca ar fi avut informatii despre politica sau organizarea militara a Japoniei, dar a reusit sa deschida apetitul pentru explorarea Kamchatkai si a Kurilelor spre a deschide comertul cu Japonia.
Candva intre 1714 si 1719 John Bell (doctor si calator scotian) l-a intalnit si a scris despre el cum ca: "El, tatal lui si cativa alti oameni au terminat de facut comert in Nagasaki si se intorceau acasa pe coasta nordica cand au fost prinsi intr-o furtuna si naufragiati pe coasta Kamchatkai. In ciuda ajutorului oferit de ofiterul rus cei mai multi dintre ei au murit."
Chiar daca Dembei ar fi vrut sa ajunga inapoi in Japonia cel mai probabil nu ar fi reusit datorita politicii de sakoku (sau izolationism) a shogunatului. Dar a ajuns sa fie considerat parintele japonezei in Rusia si impreuna cu alti pescari naufragiati de-a lungul timpului au pus bazele studiului limbii, baze care au dus intr-un final la infiintarea unei catedre de filologie japoneza in Sankt Petersburg in 1898.
Si ce ar fi mai straniu decat un pescar japonez care a pornit scoala japoneza in Rusia?
Dembei a fost un asistent de comerciant care a navigat cu o flota de "30 de transporturi spre Edo" in secolul 18. Se pare ca el impreuna cu altii au fost prinsi intr-o furtuna pe mare si au naufragiat in Kamchatka. Dembei a fost singurul supravietuitor gasit in 1701 sau 1702 de catre Atlasov care, in loc sa-l ajute sa ajunga inapoi in Japonia, cum Dembei l-a tot rugat, l-a dus in Moscova la Petru cel Mare, ca sa-i spuna tot ce stia despre Japonia. A ajuns sa si dea lectii de japoneza catorva rusi si a fost botezat cu numele de Gabriel si si-a trait restul vietii in Sankt Petersburg.
Fiind un pescar din Osaka e greu de crezut ca ar fi avut informatii despre politica sau organizarea militara a Japoniei, dar a reusit sa deschida apetitul pentru explorarea Kamchatkai si a Kurilelor spre a deschide comertul cu Japonia.
Candva intre 1714 si 1719 John Bell (doctor si calator scotian) l-a intalnit si a scris despre el cum ca: "El, tatal lui si cativa alti oameni au terminat de facut comert in Nagasaki si se intorceau acasa pe coasta nordica cand au fost prinsi intr-o furtuna si naufragiati pe coasta Kamchatkai. In ciuda ajutorului oferit de ofiterul rus cei mai multi dintre ei au murit."
Chiar daca Dembei ar fi vrut sa ajunga inapoi in Japonia cel mai probabil nu ar fi reusit datorita politicii de sakoku (sau izolationism) a shogunatului. Dar a ajuns sa fie considerat parintele japonezei in Rusia si impreuna cu alti pescari naufragiati de-a lungul timpului au pus bazele studiului limbii, baze care au dus intr-un final la infiintarea unei catedre de filologie japoneza in Sankt Petersburg in 1898.
De ce pot scrie japonezii mai mult pe twitter?
Tom are o serie de videoclipuri despre limbaj, caracteristici lingvistice interesante, pronuntie, scriere, etc, in care se leaga, dupa cum puteti vedea mai jos, si de definitia unui caracter si ce inseamna un caracter in diversele moduri de scriere din lume.
Dupa cum deja cred ca stiti, japonezii au katakana, hiragana si kanji pe care twitter le analizeaza altfel decat literele noastre europene.
Elevii japonezi de nota 10 din Bacau
Si uite la ce-s buni prietenii cu interese comune cu ale tale. Eu fata constincioasa, gata sa public un articol pe blog, dau raita pe facebook sa vad ce mai zice lumea inainte sa recitesc articolul si sa fac ultimele schimbari inainte sa apas pe buton. Uite ca dau peste un articol postat de un coleg din tocmai ziarul de Bacau care incepea cu "Evacuat în Bacău după dezastrul de la Fukushima...". Asa ca fiind curioasa am zis sa dau click si dupa ce am citit am zis ca trebuie prima data sa postez despre asta.
Am ajuns fata in fata cu o poveste incredibil de draguta despre doi frati japonezi, Mihai si Kevin, care dupa ce au fost evacuati din Fukushima acum 3 ani, au ajuns sa locuiasca intr-un satuc din Bacau unde au ajuns sa fie cei mai buni elevi din clasa.
Am ajuns fata in fata cu o poveste incredibil de draguta despre doi frati japonezi, Mihai si Kevin, care dupa ce au fost evacuati din Fukushima acum 3 ani, au ajuns sa locuiasca intr-un satuc din Bacau unde au ajuns sa fie cei mai buni elevi din clasa.
Nu vreau sa plagiez munca celor de la ziar, asa ca intregul articol, impreuna cu un video foarte dragut puteti sa-l cititi aici
Etichete:
Fukushima,
Japonia_mea,
limba japoneza,
poza,
Romania,
video
Semaforul japonez
Japonia are o particularitate foarte interesanta in ceea ce priveste culorile semaforului. Dupa cum ar fi de asteptat, rosul 赤 (あか) si galbemul 黄 (き) sunt la fel ca in restul lumii, dar verdele difera destul de puternic. In primul rand japonezii nu-i spun verde 緑 (みどり), ci albastru 青 (あお).
Ceea ce este interesant la culorile semafoarelor are de-a face cu vocabularul si definirea culorilor. Ca sa nu se inteleaga gresit, culoarea "verde" a semaforului nu este albastru pur, ci mai degraba albastru-verziu sau verde-albastrui, depinde cum o luam, pe simplu motiv ca exista reglementari foarte clare la nivel international cu privire la culorile standard care se utilizeaza in trafic
Pentru a putea explica aceasta situatie interesanta, trebuie analizata un pic istoria cuvantului ao 青. Deoarece este folosit in multe contexte pe care un vestic nu le-ar recunoaste, ca de exemplu 青葉 (あおば, frunze albastre) sau 青りんご (mere albastre). Deci ne putem da seama ca nu avem o baza comuna de definitii si ca japonezii considera culoara ao ca fiind de fapt o combinatie intre verde si albastru. Ceea ce lingvistii ar numi "grue" (green-blue) este de fapt un concept destul de raspandit in multe limbi, dat de faptul ca linia de demarcatie intre doua culori este altundeva decat in limbile europene. Si deci ao si-a schimbat utilizarea de la verde-albastrui la albastru simplu in momentul in care a aparut 緑 (verde), dar expresiile ca cele prezentate mai inainte au ramas neschimbate.
Motivul pentru care semafoarele sunt acum albastrui are de-a face cu modul in care au fost introduse in tara. In anii 30, cand a inceput modernizarea traficului in arhipelag, culoarea a fost denumita clar midori, dar pe masura ce s-a raspandit in provincii, din ce in ce mai multa lume a inceput sa o denumeasca ao, probabil si datorita faptului ca rosu, galben si albastru erau considerate cele 3 culori primare pentru pictura. Guvernul a decis dupa cateva decenii (mai precis in anii 70), ca in loc sa schimbe denumirea acceptata de ao in midori, ar fi mai simplu sa legifereze culoarea semaforului in cea mai inchisa nuanta de verde-albastrui permisa, in asa fel incat sa fie evident diferita de conotatia cuvantului "midori" (facand schimbarea vizual imposibila, dar in acelasi timp fiind in concordanta cu reglementarile internationale).
Ceea ce este interesant la culorile semafoarelor are de-a face cu vocabularul si definirea culorilor. Ca sa nu se inteleaga gresit, culoarea "verde" a semaforului nu este albastru pur, ci mai degraba albastru-verziu sau verde-albastrui, depinde cum o luam, pe simplu motiv ca exista reglementari foarte clare la nivel international cu privire la culorile standard care se utilizeaza in trafic
Pentru a putea explica aceasta situatie interesanta, trebuie analizata un pic istoria cuvantului ao 青. Deoarece este folosit in multe contexte pe care un vestic nu le-ar recunoaste, ca de exemplu 青葉 (あおば, frunze albastre) sau 青りんご (mere albastre). Deci ne putem da seama ca nu avem o baza comuna de definitii si ca japonezii considera culoara ao ca fiind de fapt o combinatie intre verde si albastru. Ceea ce lingvistii ar numi "grue" (green-blue) este de fapt un concept destul de raspandit in multe limbi, dat de faptul ca linia de demarcatie intre doua culori este altundeva decat in limbile europene. Si deci ao si-a schimbat utilizarea de la verde-albastrui la albastru simplu in momentul in care a aparut 緑 (verde), dar expresiile ca cele prezentate mai inainte au ramas neschimbate.
Motivul pentru care semafoarele sunt acum albastrui are de-a face cu modul in care au fost introduse in tara. In anii 30, cand a inceput modernizarea traficului in arhipelag, culoarea a fost denumita clar midori, dar pe masura ce s-a raspandit in provincii, din ce in ce mai multa lume a inceput sa o denumeasca ao, probabil si datorita faptului ca rosu, galben si albastru erau considerate cele 3 culori primare pentru pictura. Guvernul a decis dupa cateva decenii (mai precis in anii 70), ca in loc sa schimbe denumirea acceptata de ao in midori, ar fi mai simplu sa legifereze culoarea semaforului in cea mai inchisa nuanta de verde-albastrui permisa, in asa fel incat sa fie evident diferita de conotatia cuvantului "midori" (facand schimbarea vizual imposibila, dar in acelasi timp fiind in concordanta cu reglementarile internationale).
Etichete:
culori,
informatii,
istorie,
limba japoneza,
lost in translation,
traditie,
trafic
Experienta lui Andrei Plesu in Japonia
| Andrei Plesu-Romani in Japonia Asculta mai multe audio diverse ... Este vorba de experienta lui Andrei Plesu in Japonia, povestita cu foarte mult umor! Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, cand calatoresti în Japonia. N-am fost niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia ramâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain".Te poti simti strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" într-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat familiar. În Japonia însa alteritatea e radicala. Te misti în spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul... N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sunt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sunt însa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal.Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, intreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tiparituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarate, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stangace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cate ori lasai picioarele sa-ti atarne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sunt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia. În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate langa receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea...La randul meu, am încasat prima trauma cand, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrana însotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare în camera. Alesesem, mai curand la întamplare, ceva în care identificasem cuvantul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într- o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa! "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un suras buddhist preopinenta - mai întai baie! Papa la urma!" Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se abtine, ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mana. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pana la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita în fiertura din oala pana dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul. Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfarsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune. Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri misterioase, oferite de o oficianta care luneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert. Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încat sa-si poata sprijini sezutul pe calcaie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mantuirea însasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu sunt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamand, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cat poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi. Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tarziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încat corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercand sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sunt în regula… Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!" |
Etichete:
articol,
carte,
informatii,
limba japoneza,
mancare,
orez,
poveste,
traditie
Școala de Vară de Limba Japoneză (ediția a doua)
Perioada: 18-24 iulie 2011
Taxa de participare: 150 RON
Locul de desfăşurare: Colegiul Naţional ”Ion Creangă” (Strada Cuza-Vodă, nr. 41, sector 4, Bucureşti)
Înscrierile se fac pe adresa de email scoaladevarajap2011@gmail.com până pe 1 iulie 2011.
Numărul maxim de participanţi este de 150 de persoane.
Daca vreti sa va inscrieti puteti gasi mai multe informatii pe blogul APJR
Taxa de participare: 150 RON
Locul de desfăşurare: Colegiul Naţional ”Ion Creangă” (Strada Cuza-Vodă, nr. 41, sector 4, Bucureşti)
Înscrierile se fac pe adresa de email scoaladevarajap2011@gmail.com până pe 1 iulie 2011.
Numărul maxim de participanţi este de 150 de persoane.
Daca vreti sa va inscrieti puteti gasi mai multe informatii pe blogul APJR
Invatatul limbii japoneze
Aseara, pe la vreo 8, m-am intalnit la Carturesti, sa beau un ceai, cu viitorul meu "elev". Nu conteaza ca elevul e mai in varsta decat profesorul in cazul nostru :P El doreste sa invete limba japoneza, eu pot sa-l ajut intr-o mica masura, cu cateva cunostinte de baza, drept pentru care am hotarat sa ne intalnim pentru o serie de lectii. El e deja vast informat pe subiectul Japonia, si are si blog pe subiect deci va fi minunat sa impartasim informatii :)
Asa ca m-am gandit ca poate vrei si voi sa incepeti sa invatati limba, dar sa nu stiti de unde sa o apucati. Va garantez ca pe internet gasiti de toate. Ca site-uri de inceput v-as recomanda
http://thejapanesepage.com/
http://www.1nichi1kai.com/
http://worldia.net/ (pe acest site gasiti parteneri de chat, prin Skype, majoritatea din Japonia dar si din toate celelalte tari din lume)
In acelasi timp un simplu search pe youtube va da sute, daca nu chiar mii de rezultate, dar cum youtube-ul e un pic greoi de accesat, si sincer o mare parte a informatiei vizuale e reduntanta as recomanda Podcast-uri, fie pe computer, fie uploadate direct in iPod sau iPhone. Eu folosesc
http://learnjapanesepod.com/all-podcasts/
http://www.japanesepod101.com/
Asa ca m-am gandit ca poate vrei si voi sa incepeti sa invatati limba, dar sa nu stiti de unde sa o apucati. Va garantez ca pe internet gasiti de toate. Ca site-uri de inceput v-as recomanda
http://thejapanesepage.com/
http://www.1nichi1kai.com/
http://worldia.net/ (pe acest site gasiti parteneri de chat, prin Skype, majoritatea din Japonia dar si din toate celelalte tari din lume)
In acelasi timp un simplu search pe youtube va da sute, daca nu chiar mii de rezultate, dar cum youtube-ul e un pic greoi de accesat, si sincer o mare parte a informatiei vizuale e reduntanta as recomanda Podcast-uri, fie pe computer, fie uploadate direct in iPod sau iPhone. Eu folosesc
http://learnjapanesepod.com/all-podcasts/
http://www.japanesepod101.com/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

