Idea acestui articol mi-a venit in momentul in care am vazut cateva schimbari facute in interiorul restaurantului Midori (fostul Sushy-ya- schimbare de nume care va fi dezbatuta in paragrafele urmatoare) acum cateva luni, precum si o serie de strategii incercate de conducerea firmei pentru a atrage clienti noi.
In Timisoara, de ceva timp deschisul Sushy-ya, la o vreme dupa ce s-a mutat in mai spatioasa locatie de pe Mercy, si-a schimbat si numele in Midori.
O schimbare care la inceput nu m-a intrigat prea tare, pana in momentul in care s-a introdus un asa numit meniu al zilei(in care se gaseau si preparate mai putin asiatice), si pe mese au aparut tacamuri si pahare cu picior, clar europene.
Dezbatand situatia cu mama, in timpul unei mese am ajuns la o concluzie care a fost ranforsata de un comment al bucatarului pe grupul de Facebook. Nu foarte multa lume a fost incantata de idea unui restaurant in care se mananca "peste crud" si/sau poate "ganganii".
Evident ca in Japonia nu se mananca "ganganii" sau depinde de definitia fiecaruia a termenului, dar cum lumea confunda Japonia cu China, nu era greu de crezut ca se puteau confunda si bucatariile.
Astfel, pentru a supravietui pe piata, micile schimbari au fost necesare. Mici, dar cu efect: numele nu mai aduce aminte de "pestele crud", tacamurile si paharele "relaxeaza" clientul, dandu-i de inteles ca nu va trebui sa se faca de ras incercand sa manance cu betisoare, iar meniurile incep cu carnea gatita, ca sa nu socheze din prima neinitiatul.
Si totusi, lumea nu se inghesuie pe cat m-as fi asteptat, acum ca schimbarile au fost puse in vigoare si ceva timp a trecut peste ele. De ce oare?
Raspunsul scurt, zic eu, este exact neinitierea populatiei. Incerc sa dau cateva explicatii si sa fac o usoara comparatie cu sushi-barul Wasabi, din Iulius Mall.
Spre deosebire de Cluj Napoca sau Bucuresti, care au o "traditie" japoneza data de faptul ca Universitatea Babes Bolyai respectiv Universitatea Bucuresti ofera licente in studii est-asiatice, cu sectii de japoneza, chineza si coreana, Timisoara pune la bataie doar cursuri optionale de limba japoneze, in cadrul Universitatii de Vest, date de voluntarii
J-CAT.
Prima problema cu acest lucru este ca la cursurile optionale se inscriu multi si raman putini. Atata timp cat nu sunt obligati in nici un fel sa continue ce au inceput, mai bine de 90% dau bir cu fugitii. Dintr-un punct de vedere e bine, ca raman cei care chiar sunt interesati, din alt punct de vedere, sunt sigura ca din cei ce pleaca, multi ar fi ramas daca li s-ar fi oferit un mic imbold.
A doua problema e ca Universitatea, dintr-un motiv pe care nu-l pot intelege, refuza sa faca un contract stabil cu un profesor de japoneza. Doritori exista, dupa cum au demonstrat seriile de studenti care au parcurs integral cursul optional si cu banii nu cred ca este o problema din motive pe care nu as vrea sa le expun aici. Problema care ar putea aparea este lipsa de cadre didactice cu pregatirea necesara sa duca cursurile aferente unei intreagi serii de licenta. Dar si aceia se pot "antrena" daca chiar se doreste. Deci scuzele nu prea isi au validitate.
In ceea ce priveste festivalurile japoneze, nu pot sa zic ca mi-e rusine cu Timisoara, atata timp cat avem anual un festival al culturii japoneze, inceput de mai mult timp ca oricare altul din Romania. Michi-biraki, festivalul din Bucuresti are 3 ani, iar Japan Play Transylvania a inceput de abia anul acesta la Cluj.
Cu ceea ce as putea "sa ma plang" pana intr-un punct este locatia in care s-a tinut festivalul, respectiv tematica.
Primul festival la care m-am dus pe post de spectator, a avut loc la Casa Tineretului, intr-o atmosfera care aducea foarte mult a matsuri autentic in sensul unui spatiu deschis unde erau amplasate mai multe standuri, fiecare cu obiectul lui de activitate (caligrafie, jocuri traditionale, probe de yukata, etc). Lumea putea sa interactioneze si in timpul workshopurilor si lipsa zidurilor dadea posibilitatea observarii activitatilor, chiar daca nu se participa direct.
La ultimele doua festivalul, la care am participat si pe post de organizator, atmosfera a fost, din punctul meu de vedere, mai "inchisa", acest fapt datorandu-se locatiei alese. Festivalul avea loc la etajul 1 si 2 al Universitatii de Vest, in cateva sali respectiv un amfiteatru.
Spre deosebire de prima locatie mentionata, care este cunoscuta si poate fi gasita usor, aceste cateva sali erau destul de "ascunse" si deci riscau sa nu fie gasite din intamplare de cei care nu doreau neaparat sa vina la festival.
Nu pot sa nu ma gandesc la marketing, sincer, cand, din punctul meu de vedere, scopul unui festival este de a face cunoscut un anumit subiect. Sunt sigura ca cei care doreau sa vina neaparat la festival, ar fi venit indiferent de locatie, dar mai mult ca sigur ca aceia sunt oameni care au avut deja de-a face, intr-un fel sau altul, cu cultura japoneza. Si mai mult ca sigur ca acesti oameni sunt tineri, care au avut de-a face cu Tara Soarelui Rasare prin intermediul filmelor si animeurilor
Cei neinitiati, cei care ar fi ajuns acolo din intamplare si ar fi dat dovada de curiozitate la fata locului nu ar fi depus efortul necesar de a gasi salile si a astepta pana la sfarsitul unui workshop ca sa bage capul si sa vada despre ce e vorba. Asta era problema locatiei si a salilor inchise.
De asemenea cred ca tematica ar trebuie diversificata spre subiecte moderne. Si anume "atrage copii care se uita la animeuri oferindu-le animeuri de vizionat, dupa care le prezinti aspecte traditionale-precum ceremonia ceaiului sau caligrafia."
Asadar cei care vor sa afle mai mult despre Japonia, intr-un mod facil si explicativ-experimentativ, nu prea au posibilitatea de a o face si deci raman greu de convins sa vina la un sushi.
Desi Wasabi o duce destul de bine... Care ar putea fi explicatia?
Eu consider locatia ca fiind un mare plus. Faptul ca se afla in Food Court la Mall ii da un vad mai mare de populatie care poate decide pe moment daca vrea sa mearga sa incerce un sushi sau daca prefera mai degraba KFC. Locatia este deschisa, deci se poate trage cu ochiul la ce face bucatarul si astfel sa elimine "misterul" prepararii minimale ale acestei mancari. De asemenea, fetele imbracate in yukata si barul in stil asemanator cu sushi-bar-urile din Japonia da o senzatie de autenticitate mai mare.
Pentru a merge la Midori trebuie sa fi calat pe idea de mancare japoneza si deci consumul "de incercare" este mai rar. De asemenea, restaurantul se afla undeva intre european si asiatic, din punct de vedere al organizarii, decorului si servirii, asa ca cei care atunci cand aud Japonia se gandesc la fete in kimonouri/geishe vor fi dezamagiti. In acelasi timp cei care vin pentru sushi sunt usor indepartati de preparatele si prezentarea europeana pe care sincer, le poti gasi la orice restaurant.
As indrazni sa spun ca exemplul lui Sakura din Arad ar fi demn de urmat si de Midori. O experienta completa oferita intr-o zona a restaurantului, pentru cei cu adevarat impatimiti, una de "incercare a limitelor" in alta. De asemenea, nu ar strica sa se micsoreze un pic dimensiunea spatiului, macar pentru a taia din costuri, daca nu altceva, avand in vedere ca foarte rar se intampla sa fie la capacitate maxima.
Asadar un cerc vicios, zic eu, duce la lupta de supravietuire a restaurantului in piata relativ agresiva a Timisorii.
Atata timp cat nu vor exista mai multe evenimente de popularizare a Japoniei in cadrul timisorenilor, de orice varsta, indraznetii care sa incerce "pestele crud" nu se vor inmulti radical sau simtitor. Va trebui un efort puternic si sustinut, cel putin cativa ani, pentru a face o diferenta.
