Lagarele de detinere a Americanilor de origine japoneza-partea 2

Dupa cum am promis, haideti sa continuam sa detaliem modul in care erau detinuti Japonezii-Americani pe perioada celui de-al doilea razboi mondial, doar din cauza ca aratau ca inamicii.

In 1942 cu ajutorul ordininului de excludere a civililor, 227 de familii de japonezi au fost instintate ca au 6 zile sa se pregateasca la die mutati. Guvernatorul Colorado-ului a fost singurul ales care s-a opus evacuarilor-fapt ce l-a facut sa piarda alegerile urmatoare, dar care i-au adus respectul minoritatii japoneze,

In 1943 Secretarul ministerului de interne Harold Ickles scria cum "situatia din cel putin cateva din lagarele japoneze este rea si se inrautateste rapi". Calitatea vietii in lagare depindea de care parte a guvernului era responsabil pentru administrare-unele erau reglementate de tratate internationale, si deci erau obligate sa ofere mancare si cazare cel putin egala in calitate cu cel mai jos rang de militar. Altele (in special cele administrate de WRA-asociatia de realocare pe timp de razboi) aveau oameni care stateau in baraci fara apa curenta sau bucatarii. In multe din ele 25 de oameni erau obligati sa locuiasca in spatiul care fusese initial desemnat pentru 4, nelasand nici un fel de loc pentru intimitate.

Din cei 110.000 de japonezi detinuti aproximativ 30.000 erau copii. Cei mai multi de varsta scolara, asa ca autoritatile au decis sa deschida "scoli" in lagare, pentru care insa nu au bugetat si pentru care nu aveau nici un fel de plan. Clasele erau suprapopulate, cu aproximativ 45 de elevi de profesor. IN principiu clasele erau sali de inchisoare cu mai multe geamuri, fara carti, fara caiete si fara destule birouri pentru elevi. Temperaturile erau inumane, mai ales cand toti elevii se inghesuiau in camarutele pe care le aveau la indemana. Pentru a crea patriotism limba japoneza a fost interzisa in lagare si copii erau rugati in mod constant sa scrie povesti care sa preamareasca America si sa le predea engleza parintilor acasa.

Ca parte a Programului de Relocare a Consiliului National al Studentilor aproximativ 2263 de tineri (pana in Decembrie 1943) de varsta universitara au fost lasati sa plece din lagare pentru a urma cursurile universitatilor care acceptau studentii de origine japoneza.

Inca din anii '60 generatiile tinere de japonezi americani, inspirati de miscarea pentru drepturile civile ale minoritatilor au inceput miscarea de "Redresare", intr-un efort organizat de a primi o scuza oficiala de la guvern pentru incarcerarea parintilor si bunicilor lor pe perioada razboiului. Primul success al miscarii a for in 1976 cand presedintele Gerald For a declarat ca incarcerarea a fost "gresita" si "o gresea nationala" care "nu va mai fi repetata nicicand".

Ronald Reagan a semnat Actul Libertatilor Civile in 1988 ce a oferit reparatii familiilor incarcerate platind $20,000 pentru fiecare detinut inca in viata. In 1991 la 50 de ani de la atacul de la Pearl Harbor presedintele George H. W. Bush a mai oferit o scuza oficiala zicand "aducandu-ne aminte, este important sa intelegem trecutul. Nici o natiune nu poate sa se inteleaga in totalitate sau sa isi gaseasca locul in lume daca nu se uita cu ochi cercetatori la gloriile si rusinile trecutului. Incarcerarea americanilor de origine japoneza a fost o mare nedreptate si nu va mai fi repetata."

In bugetul din 2001 Congresul a autorizat ca 10 lagare sa fie prezervate ca monumente istorice pentru "a sta ca amintire a faptului ca aceasta natiune a esuat in a-si proteja cetatenii de prejudecari, lacomie si oportunitate politica".

Multe legi s-au schimbat datorita situatiei nefericite de pe vremea razboiului. Desi primele cazuri penale nu au fost castigate din lipsa de documentatie clara, de-a lungul timpului a iesit la suprafata informatia ca armata americana a distrus documente in efortul de a ascunde modificarile care au fost facute rapoartelor in perioada de imediat dupa razboi pentru a le reduce continutul rasist.

Inca de dupa razboi comunitatea japoneza din America s-a batut cu terminologia eufemistica pe care statul o folosea cand vorbea despre lagare. "Tabere de realocare" sau "centre de realocare" erau termenii cei mai desi folositi pana in anii 90 cand membrii ai comunitatii evreiesti din America au declarat ca nu detin monopolul pentru termenul de "lagar de concentrare" si ca este "o practica gresita a evereilor sa monopolizeze durerea si sa minimizeze victimele".

Si nu cred ca as fi aflat vre-odata despre aceste tabere daca: 1. nu ma interesa subiectul japonezilor si 2. daca George Takei (probabil il stiti ca actorul care l-a jucat pe Sulu in seria originala din Star Trek) nu ar fi vorbit adesea despre situatia sa proprie, un copilas in lagare care nu a gresit cu nimic.

Recomand sa cititi si articolele acestea doua si sa vedeti de ce e important sa tinem minte ce s-a intamplat ca sa fim siguri ca nu se mai intampla de acum inainte.

Lagarele de detinere a americanilor de origine japoneza-partea 1

Nu-mi place sa vorbesc despre chestii politice. E blog de cultura, e blog in care sa ne amuzam, mai invatam cate ceva si ne miram cat de stranii pot sa fie japonezii.

Dar uneori, cand unii oameni fac promisiuni periculoase trebuie sa ne aducem aminte despre istorie si cum nu trebuie sa o mai repetam. Nu stiu cat de cunoscuta este partea asta a istoriei in afara Americii (sau a pasionatilor de istorie/cultura japoneza) dar consider ca toti trebuie sa o stim ca sa putem sa ne opunem nedreptatilor viitoare. Duminica trecuta s-au implinit 75 de ani de la ordinul care a permis efectuarea acestor nedreptati, si nu vreau ca lumea sa nu stie despre ce a fost vorba.

Lagarele de detinere a americanilor de origine japoneza se refera la relocarea fortata si incarcerarea in lagare americane a undeva intre 110000 si 120000 de japonezi care locuiau in zona de vest a Statelor Unite. Aproximativ 62% din cei incarcerati erau cetateni americani si incarcerarea a fost comandata de presedintele Franklin D. Roosevelt la scurt timp dupa atacul de la Pearl Harbor. Restul de aproximativ 40% din cei incarcerati erau ne-cetateni care erau vizati de Legea Inamicilor Straini. Multi dintre "straini" traiau deja in America de mai multe decenii, dar nu au putut deveni cetateni din cauza acestei legi.

Incarcerarea a fost aplicata inegal din cauza structurii inegale ale populatiei si ale politicii statale si regionale. In vestul americii 110000 de americani de origine japoenza au fost incarcerati, dar in Hawaii, unde o treime din populatie era de oridine japoneza doar 1200-1800 au suferit aceasi soarta. Desi erau ingrijorari oficiale cu privire la loialitatile japonezilor in razboi multi considera ca incarcerarea a fost mai degraba rezultata din rasism decat din frica.

Biroul american de recensamant a ajutat in mod confidential intreaga operatiune oferind informatii confidentiale despre cartierele japoenzilor oficialitatilor. Si pana in 2007 biroul a negat orice legatura cu activitatile de deportare.

Din cei 127000 de japonezi care locuiau in SUA in timpul atacului de la Pearl Harbor 80000 erau nisei (adica a doua generatie) sau sansei (a treia generatie), restul fiind imigranti nascuti in Japonia dar care nu au putut primi cetatenie americana datorita legilor vremii,

In taberele de relocare noroioase din Wyoming lagarul era delimitat de sarma ghimpata, avea toalete nepartitionate, paturi de campanie si un buget de 45 de centi pe zi pentru ratii de mancare. Desi membrii puteau locui cu familiile nu aveau voie sa iasa din zonele clar delimitate ori erau impuscati, cum a fost cazul lui James Wakasa in Topaz. Cu stilul clar japonez de resemnare multi adulti spuneau shikata ga nai (nu ai ce-i face).

Datorita conditiilor precare de curatenie din lagare medicii care lucrau in zona erau obligati sa dea prioritate imunizarilor si medicinei de grup in locul ingrijirilor medicale generale. Cazurile de dizinterie si intoxicatie alimentara erau de asemenea foarte dese, la fel ca si cazurile de  astm cau coccidioidomicoza in lagarele din desert si malarie in lagarele din zonele mlastinoase.

Continuam minunata experienta istorica in urmatoarea postare.

Tineti-l pe Andrew Garfield departe de japonezi

Fiind pasionata de filme si locuind in Europa am destul de des probleme cu faptul ca nu ma pot uita la filmele de Oscar pe masura ce apar din cauza ca in Romania (sau in Belgia) ajung sa aratate de abia dupa anul nou. Asa ca de ceva ani incoace mi-am facut un obicei sa imi rezerv un weekend in februarie inainte de Oscare si sa ma uit la toate filmele nominalizate la premiile importante (cei mai buni actori, regizori si filme).

Anul aceste, se pare, ca Andrew Garfield (il cunoasteti poate din filmele recente cu Spider Man) a ajuns sa fie in doua filme cu subiect asemanator.

Hacksaw ridge este filmul regizat de Mel Gibson in care personajul principal, un adventist, refuza sa puna mana pe o arma, dar lupta totusi in al doilea razboi mondial, in Japonia, in cadrul bataliei de la Okinawa. Nu isi reneaga credinta si-si serveste tara ca medic. Bazat pe o poveste reala.

Silence este filmul regizat de Martin Scorsese in care personajul principal, un iezuit, merge in Japonia sa-si gaseasca mentorul si sa crestineze populatia care se gaseste in mijlocul persecutiei crestinilor din perioada shogunatului Tokugawa. Nu isi reneaga credinta. Bazat pe o poveste scrisa de Shūsaku Endō, care la randul ei e bazata pe o persoana reala.

Nu-mi vine sa cred ca zic asa ceva, dar in ambele filme Japonia este prezentata frumos, corect si cu respect pentru traditie si mentalitate. Desi clar in Hacksaw ridge, prin pura realitate a razboiului, japonezii sunt pozitionati ca fiind "inamicul", exista momente in film in care inamicii sunt umanizati. Nu destul fata de cat as fi dorit, dar oricum mai mult decat nimic.


Despre Silence nu vreau sa vorbesc prea mult din cauza ca vreau sa fac o recenzie comparativa dupa ce citesc cartea. O am in biblioteca de 10 ani deja, dar nu am vrut sa o citesc fiindca nu pot sa zic ca idea de misionari crestini ma intereseaza foarte tare. Filmul e prezentat dintr-o perspectiva crestineasca, in care se pare perfect normal sa mergi la altcineva in tara si sa zici ca stii toate raspunsurile si ca religia ta e cea mai buna. E prezentat poate fara prea multe comentarii pro sau contra, dar cum consider colonialismul vestic ca fiind o problema majora de-a lungul istoriei nu pot sa zic ca gust cvasi-neutralitatea pe cat ar fi trebuit.

Amandoua filmele sunt foarte bune, jocul la fel, respectul fata de Japonia la fel. Numa Andrew Garfield saracu, duce la cam multe morti de bastinasi. De aia daca as fi japoneza nu prea l-as lasa sa se aproprie ;)

Tattoo murder case- Akimitsu Takagi

Cum drumul de acasa la servici si inapoi e destul de lung intotdeauna sunt in cautare de carti noi care sa fie de dimensiuni destul de rezonabile cat sa-mi intre in poseta. In general merg pe Goodreads si gasesc acolo carti cu recenzii interesante si note mari si dupa aia merg pe Amazon si gasesc cartile la pret super mic si dupa 2-3 saptamani le am in mana.

Asa am facut si cu cartea asta, o crima tabu petrecuta intr-o camera inchisa, la scurt timp dupa al Doilea Razboi Mondial. Nu pot sa zic ca am auzit de Akimitsu Takagi pana acum, dar dupa ce am inceput sa citesc cartea am aflat una-doua lucruri despre el, printre care si informatia ca ar fi unul din cei mai mari autori de romane politiste ale secolului trecut. Sincer, se vede.

Povestea se petrece pre strazile bombardate ale Tokyo-ului, la numai doi ani dupa terminarea razboiului, cand societatea de abia isi pastra rigoarea tipica.

Personajul principal, Kenzo Matsushita, fratele mai mic al unui inspector al politiei capitalei ajunge sa se incurce cu lumea subterana a tatuajelor, in special cu Kinue Nomura, o femeie misterioasa cu un tatuaj imens pe spate cu un personaj mitic japonez. Aceasta femeie este atent urmarita de "Doctor Tattoo" un profesor obsedat de tatuajele traditionale, care cumpara pielea celor tatuati cat sunt inca in viata, urmand sa o expuna in colectia proprie dupa moartea lor.

Kyosuke Kamizu, geniul scolii de pe vremea dinaintea razboiului, prieten al lui Kenzo, se intoarce din razboiul din Filipine marcat profund, dar inca capabil sa isi ofere serviciile deductive politiei. Spune ca a vazut destule orori in viata incat sa vrea sa se dedice crearii unei lumi mai bune.

De-a lungul intregii carti apare motivul razboiului, atat in descrierea caselor distruse, a foametei populatiei, a miilor dati disparuti si a modului in care societeatea incerca sa-si revina dupa ororile petrecute. Unul din personajele cartii era in Hiroshima in timpul lansarii bombei si a reusit, miraculos, sa scape. Un altul sufera de soc post-traumatic dupa ce a luptat pe front in China. Barurile sunt construite langa ruine, mamele se prostitueaza alaturi de propriile fete si intreaga comunitate de tatuati este dispusa sa se expuna in pielea goala in fata unui juriu pentru un premiu infim in zilele noastre, dar profund necesar in perioada in care mancarea care mai gata nu exista trebuia sa fie platita cu bani si mai inexistenti.

Crima si rezolvarea ei sunt doua aspecte interesante si care te tin in priza, dar mai mult decat orice am ramas marcata de descrierea postbelica a Japoniei. Cartea a fost publicata in 1948, deci am incredere in faptul ca "licenta poetica" si "sursele istorice"au fost folosite la minim.

Japonia isi cere scuze Coreei

Japonia nu are o relatie istorica prea buna cu femeile. Fie ale lor fie ale altor natiuni. Acum cateva postari am mentionat despre cum femeile japoneze au dat in judecata statul cu privire la legea care obliga sotii sa aiba acelasi nume de familie. Intre timp s-a decis ca n-re rost sa schimba bunatate de lege asa ca femeile trebuie in continuare sa-si ia numele sotilor (nu spus explicit in lege, dar aplicat in societate ca pana acum). Mai jos voi vorbi despre problemele pe care Japonia le are cu femeile coreene si cum incet incet incearca sa-si insuseasca actiunile oribile din razboi.

Dupa mai bine de 70 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Japonia a reusit in sfarsit sa ajunga la o intelegere cu Seulul cu privire la discutiile avute pana acum despre femeile coreene care au fost obligate sa se prostitueze pentru soldatii japonezi in timpul ocuparii armatei imperiale japoneze. Acordul semnat, in care Japonia isi cere oficial scuze si ofera 8,3 milioane de dolari in reparatii, a fost menit sa inlature una din cele mai mari neintelegeri dintre Japonia si Corea de mai bine de jumate de secol. Asa numitele "femei de confort", existente intre 1910 si 1935 este una din cele mai mari rani lasate de Japonia in peninsula nordica.

Desi ambele parti considera acordul final si irevocabil femeile care inca au mai supravietuit nu sunt multumite si cer reparatii oficiale care "nu au de a face cu banii", precum a fost citata Lee Yong-soo, supravietuitoare in varsta de 88 de ani.

“Problema 'femeilor de confort', care a implicat autoritatile militare ale vremii, a ranit profund onoarea si demnitatea multor femei. Din acest punct de vedere guvernul Japoniei isi acepta cu durere responsabilitatea" a spus Ministrul de Externe Fumio Kishida, continuand ca prim ministrul Sinzo Abe "isi cere din nou scuze profunde fata de cele care au suferit durerea fizica si psihologica de a fi folosite ca 'femei de confort'".

Chiar daca Japonia si-a mai cerut scuze o data in 1993 se poate observa o diferenta in modul in care Domnul Abe a rezolvat situatia avand inv edere faptul ca pana anul trecut au tot existat presiuni din partea dreptii sa nu se ceara nici un fel de scuze, dar el si cu aliatii sai au decis sa re-analizeze dovezile si sa hotarasca singur.

Un alt punct interesant este faptul ca Tokyo va platii despagubirile din bugetul de stat, spre deosebire de 1993 cand statul a creat un fond privat pe care Coreea nu l-a acceptat.

Ca urmare a acordului Seulul a declarat ca nu va mai critica Tokyo-ul despre aceasta problema niciodata.

Istoricii spun ca zeci de mii de femei, multe dintre ele coreene au fost ademenite sau constranse sa lucreze in bordeluri intre 1930 si 1945. Femeile care au supravietuit rasboiului au patrat tacerea pana in anii 90, din cauza stigmatului, si multe nici nu s-au casatorit.

In total 238 de femei si-au prezentat situatia din perioada razboiului din care numai 46 inca mai traiesc. Reactia lor nu  a fost una pozitiva. "Acordul nu reflecta pozitia fostelor femei de confort si il voi ignora complet", a spus doamna Lee. A continuat sa spuna ca accordul nu indeplineste cererea catre Japonia de a-si accepta formal responsabilitatea si de a oferi reparatii oficiale.

Intr-adevar acordul nu a atins nici un punct legat de dezbaterea conform careia constrangerea femeilor de a lucra in bordeluri a fost politica de stat in Japonia imperiala.  

Noua ordine in Asia

Stiti in liceu sau in facultate, cum trebuia sa aveti eseu de 3-4 pagini si de abia ajungea la doua jumate, asa ca trageati de el si puneati font mai mare sau margini mai late ca sa ajungeti la 3 pagini si doua randuri? Cam aceasi impresie am avut-o si cand am citit cartea lui Paul Einzig, profesor de economie nascut la Brasov, educat in Ungaria, Anglia si in final ajuns doctor in economie in Franta. In 1919 s-a mutat in Anglia si a ajuns sa fie cetatean. M-am amuzat foarte tare cand am aflat ca era roman, din cauza ca scria despre Anglia mai mai ca cineva care o are ca patrie mama. Ce-i drept, cartea pe care o citesc e scrisa in 1942 deci a avut destul timp sa fie indoctrinat cu comportamentul britanic corespunzator, dar parca tot simt o urma de "imigrant care incearca prea tare sa demonstreze ca face parte din cultura locala."

Oricum, nu despre asta e vorba in postare. E vorba despre cartea lui, destul de subtirica, numita Noua ordine in Asia. Scrisa, dupa cum autorul insusi recunoaste, ca urmare a rugamintilor celor care i-au citit prima carte despre noua ordine a lui Hitler in Europa si au zis "ce-ar fi sa scrie baiatu si despre ce face imperiul japonez?". "Baiatul" a fost usor sceptic la inceput, din cauza ca si-a dat seama ca nu avea destule surse de informatie (spre deosebire de multitudinea pe care a avut-o cand scria despre Germania). Dar, dupa cum dovedeste insasi existenta cartii, domnul Einzig nu s-a lasat batut de "lipsa de informatii" si si-a impacat cititorii cu un fel de "scuza" scrisa la inceputul cartii cum ca nici nu are multe informatii si nici nu vrea sa ramana detasat fata de razboi "cum o faceau alti intelectuali." Deci cartea, pe care sincer am gasit-o intamplator in timp ce ma uitam printr-un anticariat englez din centrul Gentului, este o foarte frumoasa dovada de imigrant care prea mareste tara adoptiva (si aliatii ei), face cvasi-propaganta de razboi impotriva Japoniei cu informatii sumare si deductii amuzante, scrisa inainte de finalul razboiului, deci inainte de a fi analizate si ras-analizate motivatii, rezultate si "ce-ar fi fost daca"-uri.

Cartea a aparut cand Japonia inca nu declarase razboi Olandei, inainte sa aiba loc conferinta de la Wannsee unde se discuta exterminarea evreilor din lagare si inaintea bataliei din Stalingrad. Ca sa nu mai zicem de bomba atomica sau ziua Z. Paul era economist, asa ca si daca aveau loc tot felul de activitati de razboi prin jurul lui nu prea il interesau decat din punct de vedere economic, orice extrapolari strategice si istoricesti, desi amuzante, nu putem spune ca erau meseria lui de baza. Acum ce vreau sa spun cand tot aduc aminte de amuzante: domnul Einzig repeta de n ori cum Japonia, tara insulara care daca s-ar chinui un pic ar putea sa fie independenta de importuri, nu are nici un motiv sa isi extinda granitele. Ma amuza ca Paul nu-si da seama sau poate nu face corelatie cu faptul ca Anglia in perioada ei de glorie a facut exact acelasi lucru pe care-l facea Japonia in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Ba chiar a apucat sa cucereasca mai mult din suprafata globului decat orice alta tara si motivele pentru care au inceput expeditiile... sa fim seriosi, nu da mancarea britanica pe dinafara de cate mirodenii baga in ea. Pe langa faptul ca nu vede ironia propriilor afirmatii dovedeste destul de repede ca nu glumea cand zicea ca nu prea are multe surse de informatie.

Propozitiile generale si repetate de doua trei ori pe capitol, re-amintite in capitolele urmatoare sunt mai degraba metode de a umple pagini decat de a repeta informatii, dupa stilul academic de scriere a tratatelor. Si pe langa faptul ca de abia vorbeste despre Japonia si tot din 5 in 5 pagini da in explicarea razboiului din Europa, nici informatiile pe care le ofera nu sunt superanalizate. E greu sa faci o carte intreaga din doua trei statistici internationale antebelice in care Japonia nici nu e bine reprezentata.

 E frustrant, sincer, sa citesti o carte care e scrisa doar de dragul de a o scrie (ca nu cred ca a scos nu stiu cati bani de pe ea). E si mai frustrant sa citesti o carte si sa iti dai seama ca multi oameni au luat-o in serios, din voie din nevoie si si-au format o opinie despre Japonia (care nu a fost usa de biserica in razboi, nu imi fac iluzii, dar avea motive clar definite si obiective bine stabilite) ca urmare a celor citite.

 Macar mi-am readus aminte de comportamentul eurocentrist al istoriei si am reinceput dezbaterea cu colegii cum ca al Doilea Razboi Mondial a inceput cu mult inaintea invadarii Poloniei (adica a inceput cu al doilea Razboi Sino-Japonez sau chiar cu invadarea Manciuriei.)

Horo

IN SFARSIT! La aproximativ 5 ani dupa ce am facut postarea asta, in timp ce cotrobaiam prin Wikipedia, am primit raspuns si un pic de analiza pe text.

Deci ca sa o luam de la inceput, un horo (母衣) era un tip de mantie, parasuta, sau haina, legata de spatele armurii purtate de un samurai in timpul bataliilor date in Japonia feudala. Mantia/parasuta avea 1.80m lungime si era croita din bucati de matase tesute impreuna in asa fel incat se umfla in momentul in care purtatorul era pe cal. Era tinuta in loc printr-o crinolina usoara din bambus sau os de balena (numita oikago) si avea pictat sigiliul casei caruia ii apartinea samuraiul(mon).

A inceput sa fie folosita inca din perioada Kamakura (sec 11-14) pe post de protectie impotriva sagetilor care veneau din spate si din lateral si aveau rolul de a marca purtatorul ca fiind mesager sau persoana de rang inalt. De acea, daca reuseai sa ucizi un purtator de horo trebuia sa-i impaturi capul cu matasea din care era facuta parasuta.

Jurnalul lui Yoko

Jurnalul unei fetite japoneze din timpul celui de-al doilea razboi mondial, care a murit in atacul cu bomba atomica de la Hiroshima nu va ajuge vre-odata la fel de faimos ca cel al lui Anne Frank, dar cu siguranta trebuie citit pentru a avea o mai bune intelegere a vietii civililor in timp de razboi.

Si desi este similar cu cel a lui Anne Frank din acest punct de vedere, pot intelege clar de ce nu este la fel de cunoscut. In primul rand jurnalul este scris ca urmare a unei teme de casa pe care Yoko a fost rugata sa o scrie. Din acest motiv se poate observa caracterul mai mult sau mai putin scolar al intregii relatari, dar uneori, pe parcursul zilelor, se intrezaresc sentimentele unei fetite speriate de razboi, obosita de munca fizica pe care trebuia sa o depuna pentru efortul militar si speriata de idea ca tatal ei s-ar putea sa nu se mai intoarca de pe front.

La fiecare cateva pagini, autorul cartii (care este mai mult decat doar jurnalul lui Yoko) adauga pagini de explicatii langa fiecare cateva pagini, care explica cititorului la rece situatia lui Yoko si defineste cuvintele care definesc o realitate cu care Yoko era obisnuita, dar pe care cititorul nu o cunoaste de loc. Carte este completata de o serie de eseuri scrise de rudele (in viata), prieteni si cunostinte ale lui Yoko, intregind imaginea jurnalului fetitei si analizand evenimentele razboiului cu mentalitatea unor oameni trecuti prin viata care nu mai sunt influentati de propaganda de razboi.

The rape of Nanking

Victory through air power

Sper ca pana la sfarsitul saptamanii sa am timp sa postez un articol pe care tot doream sa-l scriu de ceva timp. Dar pana nu trece inca un examen ramane doar sa postez urmatorul film Disney, despre modul in care se putea castiga razboiul impotriva Japoniei. (filmul incepe la munutul 4:30 aproximativ)

Bomba atomica a Japoniei

Hiroshima

Propaganda de razboi

Intrerup seria, doar din cauza ca m-a impresionat video-ul urmator. Desi e de asteptat sa existe si asa ceva din punctul de vedere al japonezilor, inca nu l-am gasit, dar il voi posta cand o voi face.

Kazuo Ishiguro (partea 2)

Dupa cum am promis in postul asta voi face o recenzie a cartii "Un artist al lumii trecatoare" a lui Kazuo Ishiguro.

Ca orice carte a domnului Ishiguro, si aceasta a fost dificil de citit, dar extrem de usor de inteles. Naratiunea ne poarta prin viata unui artist japonez dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, care incearca sa isi recapete onoarea, dupa ce in timpul razboiului a pictat postere de propaganda. Reprosuri legate de acest lucru afecteaza si viata fetelor lui, care poseda o cu totul si cu totul alta mentalitate. Cea a copilului postbelic, grabit, agitat, fara urma de acea sensibilitate japoneza traditionala.



Desi in tinerete, Ono Masuji ajunsese sa fie elevul favorit al maestrului sau, pictand imagini ale "lumii trecatoare" (denumire data cartierul placerilor), in timpul razboiului, ca un puseu de nationalism idealizat a inceput sa faca postere de propaganda.

Dupa terminarea razboiului, cu capitularea Japoniei, politica de stat care a fost dusa a reusit sa ostracizeze orice persoana care a avut orice legatura cu masina de razboi japoneza. In acelasi timp, adoptarea rapida, si uneori haotica zic eu, a modelelor americane, indiferent daca erau bune sau nu, au reusit sa creeze un mare rift intre generatiile existente. De fiecare data cand avea lor o dicutie intre Masuji si fiicele lui, sau chiar si nepotelul lui micut, parca vorbeau oameni din epoci diferite. Momentul in care nepotelul lui a ales un personaj american pe post de idol, in locul unui japonez, chiar m-a intristat.

Valorile lui sunt diferite, lucru ce se vede evident in modul in care isi ingrijeste gradina, isi aranjeaza casa, se comporta cu demnitate si hotarare, chiar si cand un fost student de-al sau il roaga sa nu mai mentioneze nimanui faptul ca el a fost maestrul sau.

Chiar daca nu este multumit cu modul in care a ajuns sa ii decurga viata, isi pastreaza principiile si isi accepta actiunile din tinerete, refuzand insa o intelegere mai adanca a modului in care lumea din jurul lui se schimba si el, incet incet devine anacronic.

Cartea se termina cu speranta lui ca tinerii acestor timpuri sa nu mai repete greselile din trecut si le ureaza numai bine in viitor.


Desi destul de obositor de citit, cartea prezinta intr-un mod extrem de elegant, tipic domnului Kazuo, contextul istoric postbelic, vazut de exemplu si in Tokyo story(東京物語, Tōkyō Monogatari). Nu se poate nega ca a fost un moment de mare importanta in dezvoltarea viitoare a natiunii, moment care, conform acestei naratiuni, a reusit sa izoleze vechea Japonie de cea noua intr-un mod care nu mai poate fi refacut vreodata.

Propaganda de razboi

Pana in weekend cand probabil o sa am timp sa fac recenzia la cartea lui Ishiguro, tre sa va multumiti cu urmatorul video.

Nu putem sa ne prefacem ca totul in lume e roz. Sau putem, dar ne mintim pe fata. Desenul pe care-l postez a fost facut in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial de catre americani. Evident ca trebuiau sa ia in deradere japonezii, ca parte integrata a razboiului.

Nu e un video "politically correct"