Se afișează postările cu eticheta Ultimul_samurai. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ultimul_samurai. Afișați toate postările

De ce nu se mai face seppuku? (1)


Un lucru la care recunosc ca nu m-am gandit, desi acum ca citesc despre el imi pare de-a dreptul straniu ca nu mi-a venit mai repede.
Banuiesc ca toata lumea stie despre seppuku, traditia japoneza de sinucidere ritualica prin despicarea burtii. E unul din laitmotivele prezentate in zeci de documentare istorice si un ritual pe care mai toti il stiu dupa numele de harakiri.

Si mai stiti poate ca samuraii faceau/erau ordonati sa faca seppuku destul de des in perioada lor de glorie. Dar la un moment dat, odata cu disparitia samurailor a cam disparut si ritualul (cu cateva exceptii in perioada celui de-al doilea razboi mondial si in istoria moderna a tarii). Dar niciodata nu m-am gandit cand si cum exact a inceput disparitia. A fost un ordin direct de la imparat sau s-a estompat treptat in timp pe masura ce dispareau samuraii(asta chiar din decret regal)? Si de ce a ajuns sa fie atat de socanta moartea lui Yukio Mishima in 1970 prin aceasi metoda?

Pe la mijlocul secolului at 19-lea Japonia, care traise in izolare autoimpusa in ultimii 200 de ani si-a deschis, mai pe vrute mai pe nevrute, porturile pentru comerciantii din Rusia si America. Samuraii si nu numai nu au fost multumiti cu schimbarile facute si dupa cum era cat de cat de asteptat a urmat o perioada cu o serie de ucideri de straini de catre samurai, dupa care de sinucideri prin seppuku (fie prin decizie personala, fie prin ordin judecatoresc).

Situatia a fost inrautatita la randul ei de Imparatul Kōmei care, in 1863, a dat ordin de "trimitere inapoi a tuturor barbarilor". De tinut minte ca imparatul, in momentul respectiv era doar cu scop ornamental, guvernul fiind cel care chiar facea legile, dar samuraii au luat ordinul ca o permisiune morala sa inceapa sa omoare vesticii care nu respectau legile japoneze, fie ele scrise sau nescrise.

Momentul decisiv pentru seppuku a fost luna Martie 1868 cand un grup de 11 din 13 marinari francezi au fost omorati de un grup de samurai din clanul Tosa. Ca pedeapsa, consulul francez in Japonia, Léon Roches, a insistat ca samuraii sa fie executati, lucru pe care acestia l-au facut cu bucurie. In momentul respectiv, membrii misiunilor diplomatice vestice si-au dat seama ca seppuku nu va fi vazut niciodata ca o pedeapsa ci ca un mod onorabil si de dorit de a muri. Asa ca pe 8 aprilie, dupa ce consulul britanic a cerut ilegalizarea seppuku-lui, un decret imperial decidea ca samuraii care omorau un strain urmau sa-si piarda rangul si sa aiba parte de o pedeapsa pe masura faptelor, adica in traducere libera: din punct de vedere legal nu mai puteau face seppuku. Si incredibil, dar tactica a parut sa functioneze si uite nu mai erau ucisi strainii.

Dar problema e ca desi seppuku judiciar nu mai exista, cel martial a continuat cateva decenii pe masura ce samuraii dispareau treptat din tara. In 1868, cand imparatul Meiji a ajuns la putere, ducand la demisia shogunului Tokugawa Yoshinobu, la terminarea shogunatului ca metoda de conducere a tarii si la declinul samurailor, au inceput revoltele. Si asta din cauza ca multi samurai erau inca loiali shogunatului si nu erau multumiti cu directia in care se indrepta tara. Asa ca au urmat decenii de revolte, printre care si cea a lui Saigō Takamori (revolta Satsuma-cea care a inspirat filmul Ultimul Samurai), care nu a reusit sa-si faca seppuku din cauza ca a murit din cauza ranilor cauzate de gloante, dar a carui suporteri erau atata de siguri ca va reusi sa-si faca seppuku ca au printat imagini cu el ducand la capat ritualul la asa de scurt timp dupa incident ca lumea a crezut multi ani la rand ca de fapt el asa murise.

In postarea urmatoare o sa vorbesc despre Byakkotai, filmul care le prezinta soarta si finalitatea procesului de disparitie a seppuku-lui.

Soundtrack

Filmele americane cu subiect japonez au tendinta de a combina elementele asiatice cu cele vestice intr-un mod foarte placut si (ca sa folosesc o expresie pe care sincer nu o suport dar mi-a fost bagata in cap de-a lungul timpului) organic. Cateva exemple din preferatele mele.

Hiroyuki Sanada

Dupa ce am facut o postare despre Ken Watanabe, nu am cum sa nu fac si una despre Hiroyuki Sanada, considerand ca sunt actorii mei preferati. Hiroyuki Sanada(真田 広之) s-a nascut in 12 octombrie, 1960, in Tokyo. Inca de mic a dorit sa devina actor in filme de actiune si s-a antrenat in 2 scoli diferite de karate, ajungand sa fie protejatul lui Sonny Chiba, prin intermediul caruia a intalnit-o pe Michelle Yeoh (cu care a jucat si intr-un film)



Sanada a ajuns cunoscut in vest in urma filmului Ultimul Samurai, in care joaca rolul samuraiului care il detesta pe Algren (personajul lui Tom Cruise) pana aproape de finalul filmului.



Alte roluri faimoase sunt cele din Ringu (varianta japoneza originala a filmului The ring)



si cel din Tasogare Seibei (The twilight samurai-たそがれ清兵衛), film nominalizat la Oscar in categoria Filme straine si premiat de 12 ori de catre Institutul de Film Japonez



Este singurul actor japonez care a primit MBE-ul, un ordin cavaleresc britanic, pentru rolul Regele Lear pe care l-a interpretat in 1999 si 2000 cu Royal Shakespeare Company. in their production of King Lear. This marked the first time a Japanese actor had performed with the theatrical group[citation needed], and earned Sanada an MBE. A jucat de asemenea in Rush Hour 3

si The City of Your Final Destination, in care il interpreteaza pe tanarul iubit al personajului lui Anthony Hopkins. A jucat in ultimele 2 sezoane din Lost si



urmeaza sa joace in prima adaptare americana a legendei celor 47 de ronini, impreuna cu Keanu Reeves, film care va aparea in 2012

Ken Watanabe

Nu cred ca as putea vreodata scrie vre-un articol destul de cuprinzator despre Ken-san. Spre deosebire de alti actori pe care-i iubesc si respect din tot sufletul, Ken-san este pentru mine inca un mister. Nu fiindca nu as putea gasi cate informatii as putea despre el, pe internet, ci fiinca nu vreau sa stiu mai multe decat datele principale despre el.
In general ma comport asa cu actorii pe care ii iubesc cel mai mult pentru jocul lor. Din punctul meu de vedere este o chestiune de respect. In timp ce actorul joaca perfect de ce m-ar mai interesa detalii personale despre viata lui? Nu ma intereseaza "picanterii" despre autorii contemporani pe care-i citesc din cauza ca viata lor personala nu se leaga de opera, deci de ce m-ar interesa la actori?



Prima oara cand l-am vazut pe Ken a fost in Ultimul samurai, filmul care a reusit sa-mi reaprinda pasiunea pentru Japonia. A jucat incredibil rolul lui Katsumoto si, din punctul meu de vedere, reprezenta esenta luptatorului japonez, as Japoniei in sine. Din acel moment am inceput sa urmaresc orice film in care a aparut, cu chiu cu vai cautand si filmele japoneze in care juca, de cele mai multe ori, rol de samurai.



Urmatorul film in care l-am vazut a fost, bineinteles, Memoirs of a geisha, unde sincer sa fiu am fost initial dezamagita, fiindca atat de tare mi se sedimentase in minte personajul Katsumoto incat imi parea ca orice altceva era fals, jucat prost sau nepotrivit. De abia dupa ce am vazut filmul de mai multe ori am ajuns la concluzia (evidenta) ca Watanabe Ken-san este un actor, nu un personaj si ca orice rol ar juca eu trebuie sa plec de la definitia ca el nu este Katsumoto, ci ca fiecare rol pe care-l joaca este unic in maiestrie.



Asa l-am urmat si in Batman Begins, pentru rolul minor pe care-l avea si m-am si fortat sa ma uit la un film de razboi, eu find impotriva genului, doar de dragul. Filmul era, bineinteles, Letters from Iwo Jima (care nu credeam ca avea vreo legatura cu Japonia datorita modalitatii absolut stupide in care Clint Eastwood pronunta locatia-foarte nejaponez).

Urmatorul film american mare in care joaca este Inception care acum apare in cinematografe, pe care probabil il voi vedea la sfarsitul lui august.



Acum jumatate de am mai comandat de pe internet filmul Ashita no Kyoku, care a venit din pacate fara traducere in alta limba decat japoneza, film pentru care a primit distinctia de cel mai bun actor de la Academia de Film din Japonia (Oscarele lor)


Pe viitor planuiesc sa iau la rand serialele in care a jucar acum 20 de ani, la inceputul carieriei si sa ma delectez cu ele.

Despre viata lui personala nu stiu sa va zic mai nimic, doar ca e casatorit si are 2 copii dintr-un mariaj anterior. Si sincer altceva nici nu ma mai intereseaza sa aflu, fiindca il urmaresc, cum am zis, doar ca pe un actor si nimic altceva. Daca vreti mai multe informatii va trebui sa le cautati singuri :P

Promisiune tinuta

Ma uitam pentru a n-a oara la Ultimul Samurai azi si-mi beam ceaiul, contempland faptul ca in 3 zile o sa fiu din nou in Viena.

Si asa mi-am adus aminte ca am promis ca o sa postez imagine cu bolul de ceai pe care l-am achizitionat ultima data cand am trecut pe acolo, imagine care inca ramasese nepostata.

Asa ca va rog sa va delectati in frumusetea obiectului si promit ca dupa ce vin din Viena scriu un articol despre iubirea vietii mele- Ken Watanabe-san :)

The last samurai

Am multe motive pentru care ador Ultimul Samurai.
Filmul acesta mi-a repornit pasiunea pentru Japonia, care statea latenta de cativa ani. In acelasi timp mi i-a prezentat pe Ken Watanabe si Hiroyuki Sanada, doi actori exceptionali cu multe filme in palmares, care, din pacate, erau foarte putin cunoscuti in afara tarii lor. A reusit sa ma faca sa imi placa de Tom Cruise pentru cateva ore, lucru care nu s-a mai intamplat pana atunci. Si nu in ultimul rand, desi a avut mutle greseli si a folosit multe licente poetice, a reusit sa prezinte cultura japoneza intr-un mod pozitiv si intelegator, poate mai bine decat oricare alt film din cultura Hollywood-ului.

Clar, are multe lipsuri din punctul meu de vedere, fiind facut in special pentru piata americana si, deci, lipsindu-se astfel de acurateti pe care un om normal fara pasiuni in subiect nu le-ar intelege.

Imi place extrem de mult modul in care joaca si Koyuki (Taka in film), fiind primul rol in care am vazut-o inainte de mai amuzanta (si faimoasa) drama japoneza Kimi wa petto.

Scenele sunt foarte vizuale, regizorul folosindu-se din plin de arhitectura unica si cadrele naturale magnifice cu care Japonia a fost binecuvantata.

Filmul fiind prezentat din punctul de vedere al unui gaijin (strain) da voie privitorului neinitiat sa descopere impreuna cu personajul principal mici franturi de fromusete japoneza. Iti deschide apetitul destul cat sa vrei sa mai cauti si asta e un lucru bun.

Il recomand cu tarie.