Sailor Moon 2

Partea a III-a

Acum ca am explicat contextul general in care am ajuns sa fac postarea, sa trec deci si la motivul pentru care am decis sa o fac, si anume analiza seriei din punct de vedere al impactului pe care l-a avut asupra generatiei mele.

In primul si in primul rand, cel mai important atribut al seriei: Sailor Moon este o serie scrisa de o femeie, despre fete, pentru fete.

Nu am mai vazut o serie facuta pana cand a aparut asta in care personajele principale sa fie toate fete, a caror rost in lume este sa protejeze galaxia prin insasi feminitatea lor si in care barbatii sa joace un rol marginal.

In zilele noastre, majoritatea filmelor/desenelor le atribuie femeilor o serie de "roluri" din care acestea rareori iasa. Rolul "mamei", "adolescentei", "iubitei/sotiei", care in principal au o serie de atributii foarte limitate. Ori au grija de copii, ori alearga dupa baieti/barbati, viata personajelor fiind redusa la ingrijirea/multumirea altora. Femeile trebuie sa-si "traga seva" din faptul ca le fac altilor pe plac, fie prin ingrijire directa (copii), fie indirect (prin a face tot posibilul sa-si schimbe caracteristicile in asa fel incat sa placa barbatilor). As recomanda sa cititi despre testul Bechdel ca sa vedeti cum, in filme de exemplu, dar si in alte media, femeile sunt marginalizate.

Rareori apuci sa vezi/citesti un personaj feminin caracterizat din punct de vedere uman, daramite sa mai vezi si unul care nu este un cliseu total. Ceea ce este minunat la Sailor Moon e ca personajele, desi incadrate in usoare stereotipuri, reusesc sa iasa din acestea printr-o caracterizare superba.

Tsukino Usagi/Saior Moon

Desi este eroina intregii serii, este clar inca de la inceput ca nu este o fiinta perfecta.
Are note proaste la scoala, e plangacioasa (in anime mai mult decat in manga), fricoasa, mancacioasa si naiva.

Este in mod constant tachinata atat de prietenele ei cat si de iubit, insa in acelasi timp, datorita determinarii de care da dovada in lupta, lumea isi da seama ca are calitati cu mult mai multe decat defecte. Este oricand capabila sa-si riste viata pentru a-si ajuta prietenii si considera ca violenta nu trebuie nicicand utilizata, deoarece nimeni nu ar trebui sacrificat pentru binele grupului.(fapt ce va fi analizat in cadrul relatiei cu Haruka si Michiru)
De asemena, Usagi este genul de persoana care, atunci cand vede o fata/femeie mai talentata decat ea, inloc sa fie intimidata si sa ajunga sa deteste respectiva persoana, mai degraba o respecta pentru talentele de care acea da dovada si o indrageste pentru puterea pe care o emana. De acea, toate prietenele ei, care nu-si puteau gasi locul intr-un grup datorita faptului ca erau diferite gasesc in ea un punct de sprijin care le permite sa se simta acceptate si sa devina mandre cu ceea ce sunt.

Mizuno Ami/Sailor Mercur

Tocilara si timida grupului, Ami, este in general destul de singuratica inainte sa le cunoasca pe fete din cauza ca mai degraba ar sta cu nasul in carti decat sa iasa in oras cu lumea. Ceea ce m-a impresionat la personajul ei e ca fetele au acceptat-o datorita inteligentei ei si nu in ciuda acesteia. De multe ori am vazut scenariul in care fata tocilara (si implicit urata) ignorata de toti este transformata de catre un binevoitor/binevoitoare intr-o fata frumoasa si deci placuta de restul lumii.
In cazul lui Ami nimic nu trebuie schimbat. Este perfecta asa cum este si isi ajuta prietenele in tot felul de ipostaze exact prin intermediul cunostintelor de care da dovada.

Hino Rei/Sailor Mars

Personalitatea lui Rei variaza destul de multe intre manga si anime, dar un punct comun al celor doua variante este lipsa de incredere pe care aceasta o are in barbati. Datorita lipsei tatalui ei (este politician si deci rareori are timp sa o vada) si comportamentului libidinos fata de prietenele sale pe care preotului de la Jinja-ul la care lucreaza (bunicul ei) il are, Rei nu are incredere in barbati si ii considera slabi din punct de vedere emotional.
Este unul din putinele personaje feminine heterosexuale pe care le stiu care sa nu fie interesate in vre-un barbat si sa nu-si doreasca o relatie-lucru pe care-l rosteste fara frica. Atat de des se vad personaje feminine care sunt complet definite prin relatia pe care o au cu un barbat ca pura existenta a lui Rei este subversiva culturii pop actuale.

Kino Makoto/Sailor Jupiter

Prezinta o dihotomie perfecta, rareori explorata in media: fata batausa.
Desi are hobby-uri considerate de multi a fi feminine (gatitul, gradinaritul, lucrul manual), Makoto a fost data afara de la o serie de scoli din cauza ca s-a batut cu baietii. Desi este prezentata ca fiind traditional feminina (slaba, par lung, sani proeminenti-a caror marime este mentionata de mai multe ori in anime), datorita staturii impunatoare si comportamentului masculin este refuzata, ba chiar temuta, de multi baieti.



Aino Minako/Sailor Venus

Din punct de vedere academic era partenera lui Usagi, cele doua fiind intotdeauna nevoite sa "mearga la prezentarea a doua" impreuna. Este extrem de dedicata oricarei cauze, fapt demonstrat de modul in care joaca volei (atu in cateva lupte cu monstri)
Este intotdeauna indragostita de vre-un baiat, dar intotdeauna isi pune datoria inaintea dorintelor personale, fiind nevoita sa-si si omoare baietii de care era indragostita de cateva ori in manga.
Are foarte putina incredere in sine, fapt demonstrat de modul in care incearca, in episoade diferite ale anime-ului, sa dovedeasca ca are o inima pura/ca e la fel de merituasa ca restul fetelor din grup.

Tenou Haruka/Sailor Uranus

Personajul cel mai masculin din toate fetele din serial, Haruka este probabil si printre cele mai controversate personaje din serial la nivel mondial.
Este o fata cu comportament extrem de baietos, care pe langa faptul ca adora sporturile periculoase (este sofer de motocicleta), este batausa si se imbraca (cel putin in anime) exclusiv in haine de baieti. Pe langa aspectul exterior, folosea de asemenea exprimare masculina (boku in loc de watashi), ceea ce crea si mai mare confuzie la nivelul fetelor (o mare parte din ele fiind atrase de ea). Flirta neobosit si atragea lumea prin maturitatea si seriozitatea de care dadea dovada.
Spune tot ce-i trece prin cap, fara sa se sinchiseasca cu politetea, insa cand vine vorba sa-si exprime sentimentele fata de persoanele care-i sunt apropiate esuaza drastic.
Spre deosebire de celelalte fete, care au acceptat fara prea multe probleme datoria lor de Sailor, Haruka a fost foarte reticienta fata de ceea ce implica acest lucru si a fost foarte deschisa in displacerea cauzata de situatia in care se afla si a fost cu greu convinsa sa urmeze aceasta cale.

Kaiou Michiru/Sailor Neptune

De departe cel mai feminin personaj din serie, Michiru a fost crescuta intr-o familie bogata, asemenea lui Haruka. Stie sa cante la vioara, este eleganta, extrem de inteligenta si este singura din fete care a putut sa isi dea seama singura ca este o Sailor.
Insa indiferent cu cata usurinta se poate exprima prin muzica, ii este aproape imposibil sa isi spuna gandurile adevarate, pierzandu-se prin amabilitati de cele mai multe ori.
Atat ea cat si Haruka au o vointa puternica si sunt capabile sa faca orice pentru a duce la bun sfarsit datoriile pe care le au si din cauza acestui fapt sunt considerate reci si neintelegatoare.

Meiou Setsuna/Sailor Pluto

Este cea mai siguratica din fete, avand in vedere ca este cea care apara singura poarta timpului. Din cauza acestui fapt are un comportament considerat de multi ca fiind rece, si fara emotii, desi este extrem de atasata de Chibiusa. Setsuna (forma umana a lui Sailor Pluto) este jumatate rromani, fapt mentionat in trecere si nefiind un punct care sa o defineasca.
Este singura dintre fete care pare a fi supraumana (fiind fiica zeului Chronos), dar aceasta caracterizare depinde de modul de interpretare al conditiei personajului, tema in care nu voi intra in momentul de fata. De asemenea, este singura care stie ca detine unul din talismanele necesare formarii graalului si singura care si-l poate controla.

Tomoe Hotaru/Sailor Saturn

A fost ostracizata de catre colegi in momentul in care, dupa accidentul de laborator al tatalui ei, care a dus la moartea mamei, a inceput sa aiba criza "de epilepsie". Din acest motiv a devenit timida si retrasa, singura persoana cu care s-a putut imprieteni fiind Chibi-Usa.




Partea a IV-a


Nu as putea face o analiza atenta a seriei daca nu as mentiona relatiile cele mai importante si bine caracterizate pe care aceasta se bazeaza. Cele de prietenie dintre fete, in diverse combinatii de n luate cate k, cele de familie intre Usagi, Mamoru si Chibiusa respectiv Hotaru si cele 3 mamici, si cele de dragoste dintre Usagi si Mamoru, respectiv Michiru si Haruka.

Un fapt care este usor de trecut cu vederea la inceput, mai ales dupa ce facem imediat cunostinta cu cele 5 fete initiale (Usagi si cele 4 Inner Senshi), este ca Usagi este reincarnarea printesei Serenity si ca scopul celor 4 (si ulterior si celor 4 Outer Senshi) este sa o protejeze fata de orice atac inamic cu pretul propriei vieti.



Evident ca Usagi s-ar (si se) opune oricarei incercari din partea celorlate fete de a fi protejata, dar scopul lor definit de destinul in care s-au nascut este exact acesta.

Ceea ce consider superb din partea lui Takeuchi-san este ca desi din punct de vedere al "definitiei" lor, scopul fetelor este sa o protejeze pe Usagi, legandu-le astfel de ea indiferent ce-ar fi, aceasta se si straduieste (si reuseste, evident) sa creeze o legatura puternica de prietenie intre ele. Desi teoretic sunt obligate sa ramana langa Usagi, fetele ajung sa-si doreasca acest lucru, datoria fiind inlocuita de dorinta de a-si ajuta prietena in momentul in care aceasta se afla in impas.

Usagi la randul ei isi foloseste dragostea fata de toti cei din jurul ei ca unica putere salvatoare in lupta cu fortele raului.

Este incredibil cum, in zilele noastre, cand discutiile din societate fac o treaba buna din a considera calitati inerent feminine ca fiind slabe si imprevizibile (deci de nedorit), Sailor Moon isi apara prietenele prin puterea dragostei si isi exprima emotiile fara frica in fata adversarilor. In momente in care caracteristici gen neinfricarea si curajul sunt asociate exclusiv cu masculinitatea si barbatia, Sailor Moon demonstreaza tuturora ca nu trebuie sa se comporte "masculin" pentru a-si salva prietenii si lumea.

Este un mesaj rar intalnit si si mai rar explorat intr-o asemenea adancime: femeile sunt puternice prin insasi feminitatea lor.

Pe langa exemplificarea acestei fraze din punct de vedere explicit, in timpul bataliilor, implicit se poate observa impactul pe care aceasta afirmatiei il are in solidificarea temeliilor intregii francize prin purul fapt ca fiecare planeta a sistemului solar (si mai tarziu aflam, fiecare planeta din galaxie), are propria Sailor desemnata ca aparator suprem al acesteia. De asemenea, din modul in care puterea a trecut din mama in fiica in cazul lui Queen Serenity putem extrapola ca intotdeauna vor exista femei puternice care sa isi dedice viata protejarii planetelor de pe care se trag.

Relatia dintre Mamoru si Usagi este una din cele mai frumoase si echilibrate relatii dintr-un anime. Dinamica unei relatii heterosexuale obisnuite este intoarsa pe dos in cazul lor, deoarece Mamoru este perfect constient de faptul ca Sailor Moon este mai puternica decat el si este multumit, ba chiar mandru ca reuseste sa o sustina cum poate el mai bine.

In manga se poate observa foarte clar faptul ca Mamoru o respecta pe Usagi si ii admira puterea si, poate cel mai important, crede in ea si face orice pentru a o ajuta. Dupa cum se poate vedea foarte clar din acest citat luat din manga.

Cred in time. Multe vieti si suflete au fost salvate prin acea putere. Trebuie sa crezi in tine, sa iti urmezi calea fara frica. Cand esti nesigura, sau ingrijorata, voi fi acolo pentru tine. Poate nu am nici o putere, dar m-ai chemat aici la tine. Daca ai nevoie de mine... iti voi da puterea sufletului meu. Traiesc ca sa fiu alaturi de tine, deci va trebui sa lupti cu incredere.

Cei doi sunt prezentati inca de la inceput ca fiind suflete pereche si pe parcursul trecutului (Princess Serenity si Prince Endymion), prezentului (Usagi si Mamoru) si viitorului (Neo Queen Serenity si King Endymion) vor fi impreuna si vor rezista oricarei incercari (si au fost intr-adevar multe incarcari, printre care as aminti: distanta, pierderea memoriei, rapirea, spalarea creierului si inclusiv moartea).

Faptul ca au rezistat acelor incercari este evidentiat de existenta lui Chibiusa, copilul din viitor al lui Usagi si Mamoru.

Desi este de departe cel mai enervant personaj din anime (in manga este suportabila), Chibiusa ajunge sa fie indragita atat de Usagi cat si de Mamoru inca dinainte ca cei doi sa afle ca ea este de fapt fiica lor. Fapt interesant este ca cei trei se comporta deja ca o familie inca dinainte de a fi constransi de informatia care releva ca asta si sunt de fapt, si din nou, sentimentul precede datoria. Ei devenisera deja o familie inainte de a fi definiti astfel.

Michiru si Haruka sunt un cuplu care au zguduit lumea in multe feluri.

Cand am fost mica recunosc ca Haruka mi-a dat multe batai de cap. Desi am vazut seria intr-o limba pe care nu o intelegeam (sezoanele in care au aparut Outer Senshi le-am vazut in germana, pe RTL2), am priceput destul de repede ca Haruka si Michiru formau un cuplu. Nu pot spune ca m-a mirat foarte tare, dar acesta se datora probabil faptului ca nu intelegeam eu foarte bine daca Haruka era baiat sau fata. Aceleasi probleme ca si mine au avut si personajele din anime la inceput, asa ca nu ma simt prea prost, dar in momentul cand am vazut o de-transformare din costumul de sailor direct in cel de baiat, mi-am dat in sfarsit seama ca Haruka e de fapt fata.

Lucru care a dus la o concluzie si mai stranie: Haruka si Michiru, amandoua fete, erau intr-o relatie. Nu mai auzisem de asa ceva si cu siguranta nici nu mai vazusem la televizor. Initial mi s-a parut o curiozitate, dar anime-ul m-a ajutat foarte repede sa accept si sa imi placa ceea ce vad.

In principiu toate personajele din anime respectau relatia celor doua fete si chiar isi doreau sa aiba si ele norocul sa aiba o relatie la fel de frumoasa ca a lor. Acele conversatii dintre fete m-au invatat sa accept relatiile dintre doua femei ca fiind ceva absolut normal si care nu merita analizate diferit doar din cauza ca nu adera la norma heterosexuala.

Pe langa faptul ca cele doua se afla intr-o relatie stabila de lunga durata, mai au si rolul de mame, impreuna cu Setsuna, pentru bebelusa Hotaru. Si astfel, Setsuna-mama, Michiru-mama si Haruka-papa ajung sa creasca un bebelus intr-o familie cel putin stranie, dar foarte benefice pentru dezvoltarea micutei.

Sailor Moon

Sailor Moon a fost una din primele subiecte pe care le-am discutat pe bloguletul asta, acum aproape 3 ani in postarea asta . Fiind la inceput de drum si nu foarte sigura despre cum as putea discuta un subiect atat de vast precum Sailor Moon m-am limitat la a spune vreo doua trei cuvinte despre serie si m-am cam oprit acolo.

Am considerat ca ar trebui sa regandesc un pic strategia si decat sa nu spun nimic, mai bine spun tot.

M-am gandit sa fac postarea asta (care probabil ca se va transforma in trei, daca depasesc o anumita lungime) in primul rand fiindca Naoko Takeuchi a anuntat o refacere a intregi serii, cu lansare in vara anului viitor. In aceasta noua animatie caracterele personajelor vor fi mai asemanatoare cu cele originale, din manga si deci tonalitatea intregii serii va fi mai sumbra.

Partea I

Ca orice analiza, zic eu, trebuie sa o luam sistematic. In primul si in primul rand, o descriere generala a fenomenului.

Sailor Moon, sau Bishōjo Senshi Sailor Moon (美少女戦士セーラームーン), este o franciza media creata de mangaka Naoko Takeuchi.

Precedata de Codename: Sailor V, care descria viata lui Sailor Venus, Takeuchi-san a decis sa extinda seria de personaje in momentul in care i s-a propus transformarea seriei manga intr-un anime.

Initial, povestea trebuia sa aiba doar o singura parte, dar dupa un an, la terminarea serie Sailor Moon, editorii i-au cerut continuarea seriei si asa a mai scris inca 4 parti, publicate in aceleasi timp ca lansarile anime-urilor.

Seria completa de manga are 52 de capitole si 10 povesti separate, publicata din 1991 pana in 1995

Anime-ul a fost produs de TV Asahi, Toei Agency si Toei Animation, avand un numar total de 200 de episoade care au aparut initial intre 1992 si 1997.





Cele cinci parti in care seria este impartita se numesc Sailor Moon, Sailor Moon R, Sailor Moon S, Sailor Moon SuperS si Sailor Moon Sailor Stars, fiecare parte fiind corespondenta cu partile din manga. De asemenea, au aparut 5 scurt metraje si 3 lung metraje care au avut premiera in cinematografe: Sailor Moon R: The Movie, Sailor Moon S: The Movie si Sailor Moon SuperS: The Movie.

Pe langa partea pe care toata lumea o stie, adica manga si anime-ul, a mai aparut o serie de carti cu desene, acompaniate comentarii cu privire la cum a dezvoltat idea initiala, cum creaza fiecare poza, daca ii place sau nu, si comentarii cu privire la interpretarea anime-ului asupra povestii initiale.

Adaugiri la imperiu sunt seria live action, musicalurile si jocurile video, mai putin cunoscute publicului international







Partea II

Cum am intrat eu in contact cu fenomenul Sailor Moon? Raspunsul simplu: am vazut desenul la TVR1 cand eram mica. Vine si raspunsul complicat imediat.

Fiind nascuta in '90 si fiind fata, era cam greu sa scap de fenomenul Sailor Moon si daca m-as fi ascuns de el. Am trait in era in care aveam albume cu abtibilduri cu Sailor Moon pe care le aduceam la scoala si din care faceam schimb cu alte fete (si baieti) ca sa le completam integral. In care fiecare fata isi alegea "o sailora" si jucam tot felul de scene una cu alta (fapt ce acum il consider un exercitiu pshihologic foarte bun, fiindca fiecare fata isi alegea personajul care ii placea cel mai mult datorita unei asemanari de caracter). Pentru cunostinte generale, eu eram Sailor Marte.

Varianta initiala de pe TVR1 a fost oribila, zic eu cu gandirea mea de acum, fiindca atunci cand eram copil chiar nu ma interesa nimic altceva decat povestea unui desen animat. Spun ca a fost oribila fiindca era 1.dublata, 2. de o singura persoana si 3. care persoana era barbat (cu vocea initiala in japoneza inca auzindu-se pe fundal). Barbatul, Mihai Cabel, a dublat si seria Dragon Ball Z. Deci va dati seama ce frumos ca Goku si Usagi aveau aceasi voce.



Am ajuns sa caut seria pe alte posturi de televiziune si am ajuns, mai mult din intamplare, sunt sigura, pe RTL2, care dubla seria (cu actor separat pentru fiecare personaj!) in germana. De inteles, nu intelegeam mai nimic, dar ma uitam si pricepeam mai gata tot, doar din expresivitatea personajelor. Am ajuns sa vad toata seria de doua ori (adica 400 de episoade) si sa mormai cantecele de inceput intr-o germana dupa ureche.





A doua faza a pasiunii pentru Sailor Moon a aparut in liceu, cand, la un moment dat stateam de vorba cu colege cu privire la desenele animate pe care le urmaream in copilarie si brusc mi-am dat seama ca toate au auzit de Sailor Moon si se jucau si ele aceleasi jocuri in generala.

Am inceput sa revad episoadele si sa incerc sa aflu mai multe informatii despre franciza. Asa am ajuns sa citesc manga, sa ma uit la toate videoclipurile pe care le-am gasit din Sera Myu si sa downloadez serialul live -action (care din pacate nu l-am putut vedea, ca era prea...straniu. Fapt ce s-ar putea schimba, fiindca am auzit ca dupa episodul 6 lucrurile devin serioase).

Problema de marketing a Japoniei in Timisoara

Idea acestui articol mi-a venit in momentul in care am vazut cateva schimbari facute in interiorul restaurantului Midori (fostul Sushy-ya- schimbare de nume care va fi dezbatuta in paragrafele urmatoare) acum cateva luni, precum si o serie de strategii incercate de conducerea firmei pentru a atrage clienti noi.

In Timisoara, de ceva timp deschisul Sushy-ya, la o vreme dupa ce s-a mutat in mai spatioasa locatie de pe Mercy, si-a schimbat si numele in Midori. O schimbare care la inceput nu m-a intrigat prea tare, pana in momentul in care s-a introdus un asa numit meniu al zilei(in care se gaseau si preparate mai putin asiatice), si pe mese au aparut tacamuri si pahare cu picior, clar europene. Dezbatand situatia cu mama, in timpul unei mese am ajuns la o concluzie care a fost ranforsata de un comment al bucatarului pe grupul de Facebook. Nu foarte multa lume a fost incantata de idea unui restaurant in care se mananca "peste crud" si/sau poate "ganganii". Evident ca in Japonia nu se mananca "ganganii" sau depinde de definitia fiecaruia a termenului, dar cum lumea confunda Japonia cu China, nu era greu de crezut ca se puteau confunda si bucatariile.

Astfel, pentru a supravietui pe piata, micile schimbari au fost necesare. Mici, dar cu efect: numele nu mai aduce aminte de "pestele crud", tacamurile si paharele "relaxeaza" clientul, dandu-i de inteles ca nu va trebui sa se faca de ras incercand sa manance cu betisoare, iar meniurile incep cu carnea gatita, ca sa nu socheze din prima neinitiatul.

Si totusi, lumea nu se inghesuie pe cat m-as fi asteptat, acum ca schimbarile au fost puse in vigoare si ceva timp a trecut peste ele. De ce oare? Raspunsul scurt, zic eu, este exact neinitierea populatiei. Incerc sa dau cateva explicatii si sa fac o usoara comparatie cu sushi-barul Wasabi, din Iulius Mall.

Spre deosebire de Cluj Napoca sau Bucuresti, care au o "traditie" japoneza data de faptul ca Universitatea Babes Bolyai respectiv Universitatea Bucuresti ofera licente in studii est-asiatice, cu sectii de japoneza, chineza si coreana, Timisoara pune la bataie doar cursuri optionale de limba japoneze, in cadrul Universitatii de Vest, date de voluntarii J-CAT.

Prima problema cu acest lucru este ca la cursurile optionale se inscriu multi si raman putini. Atata timp cat nu sunt obligati in nici un fel sa continue ce au inceput, mai bine de 90% dau bir cu fugitii. Dintr-un punct de vedere e bine, ca raman cei care chiar sunt interesati, din alt punct de vedere, sunt sigura ca din cei ce pleaca, multi ar fi ramas daca li s-ar fi oferit un mic imbold.

A doua problema e ca Universitatea, dintr-un motiv pe care nu-l pot intelege, refuza sa faca un contract stabil cu un profesor de japoneza. Doritori exista, dupa cum au demonstrat seriile de studenti care au parcurs integral cursul optional si cu banii nu cred ca este o problema din motive pe care nu as vrea sa le expun aici. Problema care ar putea aparea este lipsa de cadre didactice cu pregatirea necesara sa duca cursurile aferente unei intreagi serii de licenta. Dar si aceia se pot "antrena" daca chiar se doreste. Deci scuzele nu prea isi au validitate.

In ceea ce priveste festivalurile japoneze, nu pot sa zic ca mi-e rusine cu Timisoara, atata timp cat avem anual un festival al culturii japoneze, inceput de mai mult timp ca oricare altul din Romania. Michi-biraki, festivalul din Bucuresti are 3 ani, iar Japan Play Transylvania a inceput de abia anul acesta la Cluj.

Cu ceea ce as putea "sa ma plang" pana intr-un punct este locatia in care s-a tinut festivalul, respectiv tematica.

Primul festival la care m-am dus pe post de spectator, a avut loc la Casa Tineretului, intr-o atmosfera care aducea foarte mult a matsuri autentic in sensul unui spatiu deschis unde erau amplasate mai multe standuri, fiecare cu obiectul lui de activitate (caligrafie, jocuri traditionale, probe de yukata, etc). Lumea putea sa interactioneze si in timpul workshopurilor si lipsa zidurilor dadea posibilitatea observarii activitatilor, chiar daca nu se participa direct.

La ultimele doua festivalul, la care am participat si pe post de organizator, atmosfera a fost, din punctul meu de vedere, mai "inchisa", acest fapt datorandu-se locatiei alese. Festivalul avea loc la etajul 1 si 2 al Universitatii de Vest, in cateva sali respectiv un amfiteatru.

Spre deosebire de prima locatie mentionata, care este cunoscuta si poate fi gasita usor, aceste cateva sali erau destul de "ascunse" si deci riscau sa nu fie gasite din intamplare de cei care nu doreau neaparat sa vina la festival.

Nu pot sa nu ma gandesc la marketing, sincer, cand, din punctul meu de vedere, scopul unui festival este de a face cunoscut un anumit subiect. Sunt sigura ca cei care doreau sa vina neaparat la festival, ar fi venit indiferent de locatie, dar mai mult ca sigur ca aceia sunt oameni care au avut deja de-a face, intr-un fel sau altul, cu cultura japoneza. Si mai mult ca sigur ca acesti oameni sunt tineri, care au avut de-a face cu Tara Soarelui Rasare prin intermediul filmelor si animeurilor

Cei neinitiati, cei care ar fi ajuns acolo din intamplare si ar fi dat dovada de curiozitate la fata locului nu ar fi depus efortul necesar de a gasi salile si a astepta pana la sfarsitul unui workshop ca sa bage capul si sa vada despre ce e vorba. Asta era problema locatiei si a salilor inchise.

De asemenea cred ca tematica ar trebuie diversificata spre subiecte moderne. Si anume "atrage copii care se uita la animeuri oferindu-le animeuri de vizionat, dupa care le prezinti aspecte traditionale-precum ceremonia ceaiului sau caligrafia."

Asadar cei care vor sa afle mai mult despre Japonia, intr-un mod facil si explicativ-experimentativ, nu prea au posibilitatea de a o face si deci raman greu de convins sa vina la un sushi.

Desi Wasabi o duce destul de bine... Care ar putea fi explicatia?

Eu consider locatia ca fiind un mare plus. Faptul ca se afla in Food Court la Mall ii da un vad mai mare de populatie care poate decide pe moment daca vrea sa mearga sa incerce un sushi sau daca prefera mai degraba KFC. Locatia este deschisa, deci se poate trage cu ochiul la ce face bucatarul si astfel sa elimine "misterul" prepararii minimale ale acestei mancari. De asemenea, fetele imbracate in yukata si barul in stil asemanator cu sushi-bar-urile din Japonia da o senzatie de autenticitate mai mare.

Pentru a merge la Midori trebuie sa fi calat pe idea de mancare japoneza si deci consumul "de incercare" este mai rar. De asemenea, restaurantul se afla undeva intre european si asiatic, din punct de vedere al organizarii, decorului si servirii, asa ca cei care atunci cand aud Japonia se gandesc la fete in kimonouri/geishe vor fi dezamagiti. In acelasi timp cei care vin pentru sushi sunt usor indepartati de preparatele si prezentarea europeana pe care sincer, le poti gasi la orice restaurant.

As indrazni sa spun ca exemplul lui Sakura din Arad ar fi demn de urmat si de Midori. O experienta completa oferita intr-o zona a restaurantului, pentru cei cu adevarat impatimiti, una de "incercare a limitelor" in alta. De asemenea, nu ar strica sa se micsoreze un pic dimensiunea spatiului, macar pentru a taia din costuri, daca nu altceva, avand in vedere ca foarte rar se intampla sa fie la capacitate maxima.

Asadar un cerc vicios, zic eu, duce la lupta de supravietuire a restaurantului in piata relativ agresiva a Timisorii. Atata timp cat nu vor exista mai multe evenimente de popularizare a Japoniei in cadrul timisorenilor, de orice varsta, indraznetii care sa incerce "pestele crud" nu se vor inmulti radical sau simtitor. Va trebui un efort puternic si sustinut, cel putin cativa ani, pentru a face o diferenta.

Experienta lui Andrei Plesu in Japonia

Andrei Plesu-Romani in Japonia    Asculta  mai multe  audio   diverse ... Este vorba de experienta lui Andrei Plesu in Japonia, povestita cu foarte mult umor! Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, cand calatoresti în Japonia. N-am fost niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia ramâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain".Te poti simti strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" într-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat familiar. În Japonia însa alteritatea e radicala. Te misti în spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul... N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sunt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sunt însa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal.Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, intreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tiparituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarate, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stangace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cate ori lasai picioarele sa-ti atarne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sunt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia. În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate langa receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea...La randul meu, am încasat prima trauma cand, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrana însotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare în camera. Alesesem, mai curand la întamplare, ceva în care identificasem cuvantul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într- o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa! "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un suras buddhist preopinenta - mai întai baie! Papa la urma!" Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se abtine, ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mana. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pana la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita în fiertura din oala pana dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul. Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfarsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune. Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri misterioase, oferite de o oficianta care luneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert. Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încat sa-si poata sprijini sezutul pe calcaie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mantuirea însasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu sunt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamand, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cat poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi. Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tarziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încat corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercand sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sunt în regula… Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!"

Ceai (7)

Si iata ca am ajuns si la ultima postare din aceasta serie despre ceai. Evident ca ceea ce am spus in celelalte postari este minim comparativ cu informatia care se poate gasi despre fiecare subiect. Eu sper doar sa fi oferit destule detalii cat sa starnesc curiozitate.

Acum, ca ultima postare, vreau sa zic unu-doua cuvinte despre scolile de ceremonie a ceaiului principale din Japonia, numite Sansenke, legate prin sange de maestrul Sen no Rikyu, fiind cele infiintate de urmasii sai, si cele cu cei mai multi studenti



Urasenke
Este probabil scoala cu cel mai mare numar de studenti din cele trei Sansenke. A fost infiintata de Sen Sōshitsu (1622-1697) si este condusa in momentul de fata de Iemoto Zabōsai Genmoku Sōshitsu.




Omotesenke
Este a doua scoala ca marime, infiintata de Kōshin Sōsa (1613-1672), actualmente condusa de Iemoto Sōsa Jimyosai. Exista cateva diferente dintre modurile de executare a ceremoniei ceaiului intre Omotesenke si Urasenke, ca de exemplu cantitatea de spuma a Macha-ului, Urasenke acoperind toata suprafata ceaiului in spuma, in timp ce Omotesenke lasa o zona circulara din mijloc libera. Omotesenke foloseste bambus afumat (Susudake) pentru Chasen(polonic), in timp ce Urasenke foloseste bambusul netratat.




Mushanokōjisenke
Este cea mai mica dintre Sansenke. A fost creata de catre Ichiō Sōshu, un stranepot al lui Sen no Rikyu si este condusa in momentul de fata de Iemoto Rikyu Koji, un descendent de a XIV-a generatia a lui Sen no Rikyu.
Numele de Mushanokojisenke vine de la strade pe care se afla Musha no Koji Dori.

Ceai (6)

De-a lungul anului exista mai multe tipuri de ceremonie a ceaiului ce au loc. Difera unele fata de celelalte in functie de scopul pe care-l au in relatia profesor-elev-invitat.


Prima ceremonie a ceaiului dintr-un an se numeste Hatsugama (初釜), adica primul ceainic, si este singura data cand profesorul face ceaiul si pregateste mancarea pentru elevi, el avand in mod normal rolul de supraveghetor. Este singura data cand ceremonia este "prezentata" cap-coada, deoarece, in mod normal, etapele sunt separate pentru a ajuta profesorul in procesul didactic.



Akatsuki-no-chaji ( 暁の茶事) este tinut iarna dimineata, pentru a putea admira rasaritul soarelui.



Yuuzari-no-chaji (夕ざりの茶事), opusul lui Akatsuki-no-chaji, este tinut vara, seara, pentru a putea observa amurgul. De asemenea, datorita caldurii, dimineata devreme sau seara tarziu sunt singurele momente in care se poate tine ceremonia ceaiului intr-un mod comfortabil. De acea, pe langa aceasta ceremonie mai exista si Asa-cha (朝茶), ceaiul de dimineata




Kuchikiri-no-chaji (口切の茶事), ceremonia cu primul ceai al anului, o asemanare care poate fi facuta cu deschiderea primului vin, pentru vestici si, ca punct de contrast, Nagori-no-chaji (名残の茶事), ceremonie facuta pentru a onora ultimele frunze de ceai ale anului, preparat la sfarsitul lui Octombrie.

Ceaiul (5)

Dupa cum am scris in prima postare, pe langa clasicele ceaiuri negre si verzi, mai exista mai multe culori decat curcubeul. Problema este ca acele ceaiuri nu se beau in Japonia, asa ca nu as dori sa ma axez asa de mult pe ele, considerand ca am multe de zis despre faimoasa ceremonie a ceaiului, pe care incep sa o descriu acum.

Ceremonia ceaiului (numita sado, sau "calea de a face ceai") este o forma ceremoniala de a prepara si a bea ceai. Ritualul a fost influentat puternic de Budismul Zen.
In zilele noastre, ceremonia ceaiului este un hobby destul de raspandit, deoarece multi japonezi fac cursuri despre comportamentul necesar in timpul ceremoniei si modul in care se fac ceaiul, mancarea si dulciurile necesare.

Ceremonia in sine consta in mai multe ritualuri care trebuie invatate pe de rost, fiecare miscare fiind neschimbata de secole.



Ca sa prezint un pic de istorie, sa stim de fapt cum au stat lucrurile de-a lungul timpului, in cea ce priveste modul in care s-a dezvoltat aceasta arta, voi incepe prin a prezenta faptul ca ceremonia ceaiului a inceput sa-si faca simtita prezenta prin epoca Nara (710-794) cand, datorita relatiilor care se raceau cu China, japonezii au fost nevoiti sa-si gaseasca/creeze propriile traditii cu privire la ceai, care, acum a inceput sa fie baut de placere, si nu in scopuri medicinale ca pana atunci. Ceaiul a fost un bun de pret in perioada Heian (794-1192) motiv pentru care s-au dezvoltat pe seama sa o sumedenie de reguli si formalitati.

Prin intermediul lui Myoan Eisai, care a sugerat presarea ceaiului inainte de adaugarea apei calde si a imparatului chinez Hui Tsung, care a facut referire la amestecarea pudrei de ceai in apa cu un tel de bambus, s-a pus baza ceremoniei asa cum se stie ea azi.

In secolul al XIII-lea, samuraii, care adorau tot cea ce era legat de dinastia chinezeasca Sung a inceput sa imbratiseze traditia prepararii ceaiului. Dupa caderea shogunatului Kamakura, in 1333, noua creata clasa de Gekokujou (parveniti) a inceput sa faca "petrecerii ale ceaiului", adesea acompaniate de jocuri de societate.

Traditia de a oferi cana de ceai de la un invitat la altul se trage, cel mai probabil din ritualul samurailor de a trimite cupa de sake din mana in mana, la toata familia, cand aveau intrunirile pentru a-si reafirma legaturile.



In perioada Muromachi, arhitectura tipica a caselor, adoptat si de samurai, a fost preluata pentru casele de ceai, tokonoma, chigaidana, tatami si tsuke-shoin toate aparand atunci.

Murata Shukou, un preot Zen, recunoscut ca parintele ceremoniei ceaiului, datorita etichetei si spiritului pe care acesta l-a oferit ceremoniei. El a fost si cel care a introdus idea de a efectua ceremonia intr-o camera separata, mai micuta si mai sobra numita Kakoi.

Ceaiul (4)

Cum mama a decis sa ne schimbam aragazul si cum mesterii din Romania nu mai sunt ce erau si nu ai cum sa-i mai intorci pe aia buni din strainatate, am ajuns sa stam fara aragaz functional jumatatea aceasta de zi. Asta inseamna ca nu am apucat sa-mi fac ceai. Cerul a cazut, pamantul s-a despartit si raurile s-au umplut de sange... cel putin mie asa mi s-a parut. Eu fara ceai jumate de zi este tortura pura, asa ca in spirit de autoconservare, incerc macar sa scriu un articol despre ceai, in scopul uitarii durerii de a nu-l bea.

Ceaiul negru e urmatorul la rand acum.

Cateva cuvinte despre cum se face si dupa acea zic ceva ceva despre relatia mai degraba rece dintre japonezi si ceaiul acesta.

Dupa culegere, frunzele sunt semi-uscate suflandu-se aer pe ele, dupa care ceaiul este lasat sa oxideze sub conditii controlate de temperatura si umiditate (i se spune fermentatie, dar procesul de fermentatie nu are loc de fapt, asa ca denumirea este folosita abuziv). Nivelul de oxidare determina calitatea ceaiului. Ceaiul incepe oxidarea inainte de a fi rulate frunzele, deci momentele petrecute intre etape sunt foarte importante pentru calitatea acestuia. Dupa ce se termina oxidarea, frunzele sunt uscate complet pentru a opri procesul.

In final, frunzele sunt sortate in functie de calitate, pe marimi (frunze intregi, rupte, praf) si in functie de alte criterii prestabilite.


Dupa cum am zis mai sus, ceaiul negru nu prea are trecere in Japonia.

Ceaiul negru a fost crescut in Japonia inca din 1874, dar cantitatea a fost mica si a fost considerat mai mult o curiozitate decat orice altceva. Chiar si dupa ce a fost adus de catre o expeditie care a fost in India, s-a ajuns la concluzia ca ceaiul negru japonez este inferior celor din regiunile obisnuite in care acesta creste.

Printre cele mai cunoscute ceaiuri negre, si si printre cele mai greu de gasit este Shizuoka Black Tea, numit dupa regiunea din Japonia de unde se culege. Vine de pe o plantatie care il prodce din.

Ceaiul (3)

Am zis in prima postare ca exista mai multe tipuri generale de ceai, separate pe culori (alb, galben, verde, negru, etc). Bineinteles ca fiecare tara care cultiva ceai are soiurile proprii de a prepara/cultiva Camellia Sinensis, in asa fel incat sa produca diferite soiuri de ceai.

Cum soiurile sunt multe, as dori sa ma refer doar la cele mai cunoscute din Japonia.

Ceaiul verde a fost adus in Japonia, din China, de catre Myōan Eisai (明菴栄西), preot Budist japonez, care a trait in secolul XII, si pe langa ceai a pus bazele scolii de Budism Rinzai.

Tipurile de ceai sunt notate dupa calitate, partea plantei care se utilizeaza si tipul de proces la care este supus pentru a crea produsul finit. Cel mai bun ceai din Japonia se spune ca at fi cel din Yame, regiunea Uji a Kyoto-ului care produce aproximativ 40% din ceai.

Gyokuro (玉露)
Gyokuro este un tip scump de ceai care creste sub o plasa si face ceai de culoare verde pal. Datorita plasei, cantitatea de theina si caffeina creste, in timp ce catechina scade, facand ceaiul sa fie foarte dulce, cu aroma distincta.

Sencha (煎茶)
Este facut din prima si a doua recolta de ceai verde, expus direct la lumina. Este cel mai comun tip de ceai din Japonia.

Fukamushicha (深蒸し茶)
Este, de fapt, Sencha care a fost procesat timp mai indelungat, dandui-se astfel o culoare mai inchisa si o aroma mai plina.

Bancha (番茶)
Ceai de calitate mai slaba, de obicei din a trei si a patra recolta de ceai, dintre vara si toamna.

Kukicha (茎茶)
Ceai facut din ramurele si petioale de frunze, dandu-i o aroma usor cremoasa, dulce, cu aroma de nuci.

Matcha (抹茶)
Este ceai praf, procesat din Tencha, cu o cultivare asemanatoare cu cea a Gyokuro-ului. Este folosit in principal in ceremonia ceaiului si se foloseste ca aroma pentru inghetata si alte dulciuri.

Genmaicha (玄米茶)
Ceai Sencha amestecat cu orez brun prajit.

Hōjicha (ほうじ茶?)
Ceai verde prajit pe carbuni.

Ceaiul (2)

Acum ca am zis cate ceva despre ceai in general, am zis sa ma axez in postarea asta pe beneficiile medicale ale acestuia si sa fac o scurta prezentare a numelui lui si de unde vine.


Ceaiul contine catechine, un tip de antioxidant, in proportie de aproximativ 30%, mai mult in ceaiurile albe si verzi si mai putin in cele negre, datorita faptului ca acestea se fermenteaza si eci isi pierd din proprietatile antioxidante.
Un alt compus gasit in ceai este teina si cofeina, in porportie de 3% din greutatea uscata, adica aproximativ 50mg/cana de ceai.

Alt motiv pentru care ceaiul este sanatate curata, este continutul ridicat de compusi chimici tip vitamine, flavonoide si amino-acizi care care imbunatatesc flora intestinala, intaresc imunitatea impotriva dereglarilor intestinale si protejeaza membranele celulelor de atacul oxidantilor. De asemenea, ceaiul previne cariile, deoarece contine cantitati mari de fluor (si astfel ajung sa fiu felicitata de dentistul meu de fiecare data cand ma duc la el. Pe langa toate astea, daca nu ar fi fost destul, ceaiul normalizeaza tensiunea arteriala, previne boli coronariene si diabetul reducand glucoza din sange, ajuta la metabolizarea lipidelor si avand proprietati germicidale ajuta la lupta importriva bacteriilor patogene. Atat infuziile de ceai negru cat si cele de ceai verde, datorita cateinei au efecte anti-carcinogenice, anti-mutagenice si anti-tumorale.

Acum, denumirea de ceai, in toate limbile din lume, vine din chineza (caracterul fiind identic cu cel japonez si anume 茶). Idea e ca pronuntia caracterului depinde de dialectul pe care-l alegem. Principalele 2 citiri dialectice pe care le folosim in tot restul lumi apartin celui Hokkien, si anume tê, venit din vechiul 梌 (tú) si chá folosit in dialectul cantonez.

Varianta japoneza onorifica de a zice ceai este ocha.

Ceaiul (1)

Cum a inceput vacanta si am zis ca ma pun sa scriu mai mult pe blog, am hotarat sa fac o serie de postari (in plan sunt 10, vedem cum merge treaba) despre ceai. In mare parte din cauza ca, cel putin in Romania (poate un pic mai mult dupa ce a aparut Carturesti-ul pe piata) cultura ceaiului e cam... nu as zice inexistenta, dar cu siguranta putin dezvoltata.

Poate din cauza ca "ceaiul de fructe" e considerat ceai in toata puterea cuvantului (acest lucru ma deranjeaza de muuuult timp, asa ca ma voi plange despre el muuuult timp de acum inainte). Poate din cauza ca am fost infuzati in perioada comunista de ceai prost rusesc, si in perioada capitalista de anormalitati precum Ekoland si Lipton Ice Tea (care numa ceai nu au in ele).
Poate din cauza ca suntem bautori de cafea la kilogram de ceva timp, ca sa ne putem obisnui cu stilul de viata actual.

Sincer, nu stiu, dar daca pot sa ofer ceva informatii utile, atunci cu cea mai mare placere.


Ceaiul este produs din mugurii si frunzele plantei Camellia sinensis, care sunt procesate folosind diverse metode. Infuzia care se face din aceste frunze, denumita tot ceai, este a doua cea mai consumata bautura dupa apa (in mare parte datorita succesului de care se bucura in Asia).

Exista cel putin 6 varietati de ceai: alb, galben, verde, oolong, negru si post-fermentat, dar in Romania galbenul si post-fermentatul sunt aproape imposibil de gasit. Sincer, nu tin minte sa fi cumparat asa ceva de aici vreodata, dar stiu ca am vazut cateva site-uri romane care ofereau posibilitatea de a importa la cerere astfel de ceaiuri, asa ca nu critic in totalitate sistemul.

Acum, diferentierea pe care as dori sa o fac foarte clara este urmatoarea: orice ceai care nu vine din Camellia sinensis nu se numeste, din punct de vedere al utilizarii corecte a termenilor, ceai. Este infuzie de plante/fructe/flori/ce-o mai putea fi, dar nu i se spune ceai(eg. Rooibos-ul nu e ceai, "ceaiul" de musetel la fel).Va rog, folositi corect termenii.

Ken Watanabe

Nu cred ca as putea vreodata scrie vre-un articol destul de cuprinzator despre Ken-san. Spre deosebire de alti actori pe care-i iubesc si respect din tot sufletul, Ken-san este pentru mine inca un mister. Nu fiindca nu as putea gasi cate informatii as putea despre el, pe internet, ci fiinca nu vreau sa stiu mai multe decat datele principale despre el.
In general ma comport asa cu actorii pe care ii iubesc cel mai mult pentru jocul lor. Din punctul meu de vedere este o chestiune de respect. In timp ce actorul joaca perfect de ce m-ar mai interesa detalii personale despre viata lui? Nu ma intereseaza "picanterii" despre autorii contemporani pe care-i citesc din cauza ca viata lor personala nu se leaga de opera, deci de ce m-ar interesa la actori?



Prima oara cand l-am vazut pe Ken a fost in Ultimul samurai, filmul care a reusit sa-mi reaprinda pasiunea pentru Japonia. A jucat incredibil rolul lui Katsumoto si, din punctul meu de vedere, reprezenta esenta luptatorului japonez, as Japoniei in sine. Din acel moment am inceput sa urmaresc orice film in care a aparut, cu chiu cu vai cautand si filmele japoneze in care juca, de cele mai multe ori, rol de samurai.



Urmatorul film in care l-am vazut a fost, bineinteles, Memoirs of a geisha, unde sincer sa fiu am fost initial dezamagita, fiindca atat de tare mi se sedimentase in minte personajul Katsumoto incat imi parea ca orice altceva era fals, jucat prost sau nepotrivit. De abia dupa ce am vazut filmul de mai multe ori am ajuns la concluzia (evidenta) ca Watanabe Ken-san este un actor, nu un personaj si ca orice rol ar juca eu trebuie sa plec de la definitia ca el nu este Katsumoto, ci ca fiecare rol pe care-l joaca este unic in maiestrie.



Asa l-am urmat si in Batman Begins, pentru rolul minor pe care-l avea si m-am si fortat sa ma uit la un film de razboi, eu find impotriva genului, doar de dragul. Filmul era, bineinteles, Letters from Iwo Jima (care nu credeam ca avea vreo legatura cu Japonia datorita modalitatii absolut stupide in care Clint Eastwood pronunta locatia-foarte nejaponez).

Urmatorul film american mare in care joaca este Inception care acum apare in cinematografe, pe care probabil il voi vedea la sfarsitul lui august.



Acum jumatate de am mai comandat de pe internet filmul Ashita no Kyoku, care a venit din pacate fara traducere in alta limba decat japoneza, film pentru care a primit distinctia de cel mai bun actor de la Academia de Film din Japonia (Oscarele lor)


Pe viitor planuiesc sa iau la rand serialele in care a jucar acum 20 de ani, la inceputul carieriei si sa ma delectez cu ele.

Despre viata lui personala nu stiu sa va zic mai nimic, doar ca e casatorit si are 2 copii dintr-un mariaj anterior. Si sincer altceva nici nu ma mai intereseaza sa aflu, fiindca il urmaresc, cum am zis, doar ca pe un actor si nimic altceva. Daca vreti mai multe informatii va trebui sa le cautati singuri :P

Putem vreodata intelege?

Tocmai am terminat de citit minunata carte Geisha, scrisa de Lesley Downer si ma aflu intr-o stare contemplativa. Sunt in acelasi timp si usor intrigata, asa ca am decis sa scriu un mic articol despre intrebarile care par sa nu-mi dea pace.

Ca sa clarificam totul de la inceput, cunostiintele mele legate de cultura geishelor sunt destul de limitate. Ca probabil mare majoritate a lumii am vazut Memoriile unei geishe cand aparuse. Am citit dupa acea si cartea. Ca sa contrabalansez imaginea pe care mi-a oferit-o un gaijin asupra practicilor (Arthur Golden) am cumparat cartea lui Mineko Iwasaki, Adevarata viata de geisha, pentru ca am vrut sa citesc si varianta ei (ea este cea pe care s-a bazat Arthur in creerea personajului Sayuri). Aveam, deci, un punct de vedere japonez asupra lucrurilor. Intr-un final, de ziua mea am primit de la colegi aceasta ultima carte, scrisa de o eminenta in cultura si traditia geishelor si pot sa afirm ca mi-am largit orizonturile.



Cartea este foarte bine structurata, luand la puricat istoria geishelor, dupa care explica in detaliu viata ultimelor comunitati de geisha existente in Japonia (majoritatea lor aflandu-se in Kyoto si Tokyo), precum si copiile ieftine de geisha (denumire asemanatoare, comportament si cultura total diferite) care mai au aparut prin tara datorita cererii de ‘ceva nou’.

Insa problema mea de data asta nu este legata de geisha si de japonezi ci de vestici. Vom ajunge si acolo imediat.

Cand am aflat prima data despre geisha, am fost invatata sa inteleg ca ele sunt un fel de curtezane, platite pentru a distra barbatii si nimic mai mult. Daca doreau servicii sexuale se duceau la tayuu sau prostituate de rang inferior. Geishele isi vindeau talentele, nu corpul.

In urma citirii cartii lui Lesley am aflat ca de fapt si geishele ofera servicii sexuale unor clienti exclusivi, danna (pana intr-un punct soti, dar nu chiar), si ca la inceputul carierei au parte de o ceremonie de mizuage (adica de dezvirginare), in care un barbat ofera o suma substantiala de bani pentru a desvirgina viitoarea maiko cu drepturi depline. Aceasta traditie nu se mai tine, inca de prin anii 50’ cand guvernul japonez a introdus legea de ilegalizare a prostitutiei.

De-a lungul istoriei lor, geishele au fost considerate pe rand dansatoare, actrite, cantarete, curtezane, concubine si inca cate si mai cate. Evident ca ce scriu eu aici este extrem de simplificat si vulgar, dar cealalta metoda ar fi fost sa transcriu cartea, cuvant cu cuvant, din cauza ca nu se poate rezuma.

Acum, pot sa zic ca am anumite pretentii de la mine, cu privire la mentalitatea pe care ar trebui sa o am fata de cultura si traditiile Japoniei. Sunt prea interesata si implicata in ele ca sa nu am pretentii mai ridicate de la mine decat de la o persoana necunoscatoare. Si totusi, in timp ce citeam cartea, aveam ba momente de reviriment, ba momente de judecata clara fata de anumite comportamente si cutume.



De ce? Am incercat sa gasesc un motiv mai inteligent, dar concluzia la care am ajuns e ca simt ceea ce simt din cauza ca “la noi nu se face asa”. Si deci, printr-o greseala clara de intelegere, judec anumite aspecte ale traditiei lor prin prisma traditiei mele.

Asa ca am ajuns la o mare dilema. Cum putem noi, vesticii, sa intelegem vreodata Japonia si viceversa, atata timp cat este aproape imposbil sa te separi de cultura in care ai crescut si trait? Putem cel mult sa pricepem la un nivel intelectual de ce fac anumite lucruri intr-un mod si nu in altul, dar niciodata nu vom putea intelege esenta lucrurilor.

In aceasi ordine de idei, cum am putea avea vreodata impresia ca vesticii nu vor face o definire clara a geishelor ca fiind nimic mai mult decat prostituate, care mai stiu sa si vorbeasca cu tine, atata timp cat intelegerea acestei culturi a “lumii placerii” se face cu greu, cu multa bunavointa din partea ambelor parti si cu ore si ore pierdute in incercarea de a ajunge la adevar.

In lumea vitezei de astazi, mai ai timp sa stai si sa gandesti?

Tokonoma(床の間)

Daca ar fi sa luam definitia corecta a acestui cuvant(care despartit s-ar traduce "podea de dormit") ar trebui sa nu pot defini urmatoarele imagini pe care vi le arat ca fiind tokonoma-ul de la mine din casa.

In sens larg totusi, intr-un tokonoma sunt asezate caligrafii/imagini/obiecte artistice cu scopul de a fi admirate. In acest sens larg cred ca ma incadrez si eu cu micile mele incercari de a-mi aduce Japonia in camera.

Din punctul meu de vedere tokonoma este doar aceasta parte din camera,



restul fiind considerate display-uri semi-artistice si nimic mai mult.



Neavand destui bani sa cumpar o caligrafie autentica (desi strang cu sarguinta destui pana cand voi reusi) am ales sa caut pe internet kanji-uri, simple dar care sa insemne ceva pentru mine, le-am scos sub forma de poze si le-am inramat. Totodata, am cautat si imagini reprezentative cu Japonia (desi 4 din imaginile pe care le-am expus nu au aceasi incarcatura de semnificatii ca celelalte) si le-am trecut prin acelasi proces de developare si inramare. In aceasi zona am o mini-ikebana pe care o schimb in functie de anotimp, cum e si datina si un serviciu de ceai simplu, dar cu efect.



Cele trei rafturi cu display-ul japonez sunt umplute cu cadouri primite de-a lungul timpului de la colegi/parinti. In poza lipsesc ceainucul din fier forjat de care va povesteam acu cateva post-uri si si hishaku-ul pe care l-am primit astazi de la colegi (polonicul de bambus cu care se ia apa pentru ceremonia ceaiului).

Prietenii mei!

Sunt cei mai tari din lume! Stiu ca toata lumea zice chestia asta despre prietenii lor, dar eu o sa va mai si explic care-i motivul pentru care fac aceasta afirmatie :D.

Ieri dat-am party de ziua mea si aproape 90% din cadourile primite aveau de-a face cu Japonia. Evident ca pasiunea mea pentru aceasta tara este stiuta de toti. Daca imi impartasesc gandurile cu voi, pe net, si nici macar nu va cunosc, evident ca pe prietenii mei i-am aiurit deja cu atata Japonie.



Dupa cum puteti observa din poze am primit tot ce si-ar putea dori un gaijin (tamagonigiri plush toy included!)



Evident ca au existat tachinari la adresa chashaku-lui, fiindca baietii nu se puteau abtine de la comentarii de genu: "E un bat!" Da, dar ce bat frumos, nu? :D

Sa explic deci ce se vede.
1 bucata plush in forma de tamagonigiri
1 bucata tava de servit sushi
1 bucata bol pe care scrie "prietenie"
2 bucati cani termoizolante pentru ceai
1 bucata chashaku
1 bucata tricou hand made pe care scrie Bakayarou ("Idiot" sau "Prostule" in traducere libera)


Pe langa cele vazute in poze am mai primit un ceai (rog persoana care mi l-a dat sa nu se supere ca nu a fost inclus in poze dar il deschisesem deja si nu se face sa areti chestii juma pline :P ) si un tricou super dragut, tot hand made.



Din cauza problemelor de shipping (e-bay-ul asta!) mai am cateva cadouri care inca nu au ajuns la timp, printre care un hishaku (polonic din bambus pentru ceremonia ceaiului) si cateva carti, printre care si Geisha a lui Lesley Downer (cata eminenta printre oamenii care studiaza cultura geishelor)

Deci ca sa rezum totul intr-o fraza:
AM CEI MAI TARI PRIETENI DIN LUME!

(da, stiu, pe biroul meu e dezordine de nedescris, dar atata timp cat stiu unde se afla lucrurile nu o sa ma pun sa fac curat)

Dau in Anglia mai mult decat in Japonia

Problema mea eterna e ca atunci cand sunt interesata de un anumit subiect incep si caut tot ce e adiacent cu acel lucru. Asa am inceput sa invat germana de la pasiunea mea pentru Japonia (poveste lunga, nu o descriu acuma).

Astazi, dupa o zi nu tocmai placuta am vrut sa ma relaxez cu o cana de ceai. Mi-am facut curat in camera si mi-am scos The tea deck, o serie de carduri de carton, achizitionate de la Carturesti, pe care sunt descrise cele mai cunoscute tipuri de ceaiuri, infuzii, precum si mici gustari pe care le poti manca odata cu ceaiul tau, ca sa aduca mai mult a ritualului britanic de la ora 5 decat a ceremoniei asiatice.

Am zis ca facand ceva dulce o sa-mi mai treaca din suparare si am scos 3 retete care pareau mai dragute, cu speranta ca voi avea capacitatea nervoasa sa le fac. Cu capacitatile era usor, cu ingredientele mai greu, asa ca am scos toate retetele lu mama din dulap si am cautat pana cand am gasit una care sa fie si usor de facut si sa si aiba nevoie doar de chestii care le puteam gasi in casa. Asa am gasit Amaretti din Piemont.

Cu riscul de a transforma blogul in unul despre mancare voi dori sa impartasesc reteta ca-i rapida si al naibii de buna.

250gr zahar pudra
250gr miglade decojite si macinate
1 varf de cutit de praf de scortisoara
1 lingura faina (desi eu as pune 2, ca iasa un pic prea moale cu una singura)
3 albusiri de ou
1/2 lingurita de coaja de lamaie rasa
cateva picaturi de ulei de migdale (amare sau dulci)

Amesteci zaharul pudra cu migdalele, scortisoara si faina. Se toarna albusul de ou cu raspele de lamaie si uleiul de migdale.

Incalzesti cuptorul la 175 de grade, pui pe o tava hartie de copt si torni amestecul. Poti sa-l lasi in gramajoare, poti sa-l pui intreg si dupa aia tai in bucatele, cum vrei.
Lasi 15 minute la cop si gata.



De mers, merge foarte bine cu un ceai verde, daca se poate si cu aroma usor acrisoara de fructe, ca sa contrabalanseze cu dulceata prajiturii si sa mearga bine cu gustul usor de lamaie.

Iertati-mi lectia de gastronomie de azi, dar nu a fost deloc o zi buna pentru mine.

Moment de liniste

Astazi, in timp ce apunea soarele dupa blocuri m-am delectat cu ultima rezerva din ceaiul meu preferat pe care nu-l mai gasesc in comert la momentul de fata (il cheama Geisha si l-am luat de la Diverta, acum jumate de an sau chiar mai bine). Am pus in DVD o compilatie numita Japonia, pe care o am de la o benzinarie OMV din Alba, parca, de acum un an si am admirat culorile schimbatoare de pe cer.

Putine momente in viata iti aduc asa o liniste sufleteasca si azi, cand mi-am terminat ultimul strop dintr-un ceai pe care nu cred ca-l voi mai gasi, mi-am readus aminte un citat din Memoriile unei geishe, poate citatul meu preferat din acel film.

Chairman: We must not expect happiness, Sayuri. It is not something we deserve. When life goes well, it is a sudden gift; it cannot last forever...

Tanjesc sa merg in Japonia, dar momentele de fericire ale acestui gaijin pot fi regasite si in tara sa natala :)