Se afișează postările cu eticheta Kazuo Ishiguro. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Kazuo Ishiguro. Afișați toate postările

Uriasul ingropat de Kazuo Ishiguro

Sa vorbesc despre carte pana cand nu uit de ea, mi-am zis azi dimineata in drum spre servici, in timp ce incepeam o carte noua. Ma refeream la povestea lui Kazuo Ishiguro pe care o terminasem cu cateva zile in urma, numita Uriasul ingropat.

Dupa cum am mai postat pe blog, sunt fana Kazuo Ishiguro si, intr-un fel masochist, ador cat de inchistate ii sunt cartile si cate variante de interpetare poti sa le gasesti.

Uriasul ingropat este o carte despre uitare, si despre ceea ce face uitarea din oameni, atat bine cat si rau. Plasata in Anglia veche, contemporana cu legenda lui Arthur daca putem zice asa ceva, carte spune povestea a 2 soti Axl si Beatrice care se hotarasc sa-si viziteze baiatul care le-a parasit de mult satul, dar care cu siguranta ii asteapta cu bratele deschise in propriul lui sat.

In acelasi timp pe intreaga tara s-a asezat o ceata atotcuprinzatoare care pare sa-i faca pe oameni sa uite trecutul, chiar si cel recent, fapt ce-i supara pe Axl si Beatrice deoarece nu-si mai pot aminti tineretile si daca intr-adevar s-au iubit asa de mult pe cat se iubesc acum.




Ca orice carte de-a lui Kazuo Ishiguro povestea in sine nu este ceea ce trebuie analizat ci stratul trei-patru din spatele povestii.

In primul rand, desi il ador, pot sa recunosc clar ca nu este genul de autor care sa stie cum sa creeze atmostfera noua, fantastica. Intr-o carte care de fapt si de drept vorbeste despre unii dintre cavalerii lui Arthur autorul nu petrece prea mult timp explicand cum functioneaza lucrurile.

Cartea e pe alocuri interesanta, dar in marea ei majoritate plictisitoare, nu din punct de vedere al tematicii, dar din prea multa tematica aruncata una peste alta fara a definii clar pe niciuna. Daca vorbim despre memorie si lipsa ei atunci de ce exista momente cand personajele isi pot aduce aminte cu lux de amanunte despre trecut? Daca vorbim despre iubire matrimoniala atunci de ce nu ne axam mai mult pe Axl si Beatrice?  Daca vorbim despre mitul Arthurian de ce nu ne acam mai mult pe cavalerii din poveste si modul in care-si duc viata? Poate din dorinta de a rezolva prea multe intr-un timp si spatiu prea mic.

Daca stilul adoptat a fost in mod intentional plictisitor pentru a induce o stare de moleseala si uitare cititorilor atunci pot spune ca maestria e mare, si ca astfel reuseste sa-l puna pe cititor in aceasi transa de memorie ca restul personajelor cartii. Dar nu cred ca a fost facut intentionat, prin prea multa dedicatie fata de text, ci mai degraba din prea putin simt de restrangere, labartare a tematicii, ca sa zic asa. A trebuit sa depun destul de mult efort ca sa pot sa o termin. Nu pot sa o recomand cuiva care nu e fan Ishiguro. Daca nu treci de primele 20 de pagini nu reusesti sa termini cartea.

Never let me go

Am zis la un moment dat ca o sa-mi bag picioarele in filemele japoneze/bazate pe carti scrise de japonezi, ca nu mai suport un minimalism atat de pregnant, din toate punctele de vedere.
Din pacate, nu prea ma pot tine de cuvant si vrand nevrand ma avant in alte opere de arta care ajung, inevitabil, sa ma marcheze profund.

Cum mama era fana autoproclamata a lui Kazuo Ishiguro, fiind si prima care mi-a recomandat sa ma uit la filmul Ramasitele Zilei (film pe care, sincer, la 8 ani, nu puteam sa-l consider interesant nici in ruptul capului), am zis sa incerc sa citesc si alte carti ale acestuia.

Am ajuns la cartea Nu ma parasi si pot sa spun ca indiferent in ce tara traieste un japonez, influenta culturii nipone asupra oricarui aspect din viata lui nu se diminueaza.

Fara sa vreau sa dezvalui prea mult din intriga, spun doar ca in carte precum si in film se exploreaza relatia de prietenie, iubire si gelozie dintre 3 copii care au crescut impreuna si care ajung sa aiba acelasi destin. Din pacate nu pot spune mai multe, fiindca v-as strica experienta si sincer ar fi pacat.



Din punct de vedere al jocului actoricesc, pot spune cu mana pe inima ca Andrew Garfield (Tommy, in film) m-a impresionat mai mult decat as fi crezut posibil. Pentru varsta lui, dar mai ales pentru experienta sa actoriceasca limitata (a inceput sa joace doar in 2007) chiar a reusit sa transmita exact ceea ce trebuia. Nu pot sa compar filmul acesta cu Ramasitele zilei si nici nu vreau, chiar daca autorul comun le leaga. Actorii reusesc sa-l duca-n spate, fara prea mari probleme. E un film greu, romantic si cinic. Il recomand cu caldura.

Kazuo Ishiguro (partea 2)

Dupa cum am promis in postul asta voi face o recenzie a cartii "Un artist al lumii trecatoare" a lui Kazuo Ishiguro.

Ca orice carte a domnului Ishiguro, si aceasta a fost dificil de citit, dar extrem de usor de inteles. Naratiunea ne poarta prin viata unui artist japonez dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, care incearca sa isi recapete onoarea, dupa ce in timpul razboiului a pictat postere de propaganda. Reprosuri legate de acest lucru afecteaza si viata fetelor lui, care poseda o cu totul si cu totul alta mentalitate. Cea a copilului postbelic, grabit, agitat, fara urma de acea sensibilitate japoneza traditionala.



Desi in tinerete, Ono Masuji ajunsese sa fie elevul favorit al maestrului sau, pictand imagini ale "lumii trecatoare" (denumire data cartierul placerilor), in timpul razboiului, ca un puseu de nationalism idealizat a inceput sa faca postere de propaganda.

Dupa terminarea razboiului, cu capitularea Japoniei, politica de stat care a fost dusa a reusit sa ostracizeze orice persoana care a avut orice legatura cu masina de razboi japoneza. In acelasi timp, adoptarea rapida, si uneori haotica zic eu, a modelelor americane, indiferent daca erau bune sau nu, au reusit sa creeze un mare rift intre generatiile existente. De fiecare data cand avea lor o dicutie intre Masuji si fiicele lui, sau chiar si nepotelul lui micut, parca vorbeau oameni din epoci diferite. Momentul in care nepotelul lui a ales un personaj american pe post de idol, in locul unui japonez, chiar m-a intristat.

Valorile lui sunt diferite, lucru ce se vede evident in modul in care isi ingrijeste gradina, isi aranjeaza casa, se comporta cu demnitate si hotarare, chiar si cand un fost student de-al sau il roaga sa nu mai mentioneze nimanui faptul ca el a fost maestrul sau.

Chiar daca nu este multumit cu modul in care a ajuns sa ii decurga viata, isi pastreaza principiile si isi accepta actiunile din tinerete, refuzand insa o intelegere mai adanca a modului in care lumea din jurul lui se schimba si el, incet incet devine anacronic.

Cartea se termina cu speranta lui ca tinerii acestor timpuri sa nu mai repete greselile din trecut si le ureaza numai bine in viitor.


Desi destul de obositor de citit, cartea prezinta intr-un mod extrem de elegant, tipic domnului Kazuo, contextul istoric postbelic, vazut de exemplu si in Tokyo story(東京物語, Tōkyō Monogatari). Nu se poate nega ca a fost un moment de mare importanta in dezvoltarea viitoare a natiunii, moment care, conform acestei naratiuni, a reusit sa izoleze vechea Japonie de cea noua intr-un mod care nu mai poate fi refacut vreodata.

Kazuo Ishiguro (partea 1)

Voi scrie cate ceva despre Un artist al lumii trecatoare pentru urmatoarea postare, dar m-am gandit ca ar trebui intai sa arat doua filme pe care lumea ar trebui sa le stie (sau sa urmeze sa le stie) bazate pe carti ale lui Kazuo Ishiguro. Daca nu ati vazut inca Ramasitele zilei il recomand cu tarie. Dupa ce vedeti filmul cititi cartea, din cauza ca e unul din putinele cazuri in care filmul e mai bun, evident, din punctul meu de vedere)