De ce nu se mai face seppuku? (2)

Deci, povestea despre Byakkotai, si filmele inspirate din povestea lor, se petrece in 1868, in Aizu, in timpul razboiuliu Boshin si ii are ca protagonisti pe cei mai tineri soldati numiti Byakkotai sau Brigada Tigrului Alb.
Domeniul Aizu isi impartise samuraii in 4 brigazi:

• Byakkotai (白虎隊, “Brigada tigrului Alb”, “Vest”): unitate de rezerva formata din 300 de fii ai samurailor domeniului.
• Genbutai (玄武隊, “Brigada testoasei negre”, “Nord”): alta unitate de rezerva formata din 400 de barbati peste 50 de ani.
• Seiryūtai (青龍隊, “Brigada dragonului albastru”, “Est"): formata din 900 de samurai cu varsta cuprinsa intre 36 si 49 de ani.
• Suzakutai (朱雀隊, “Brigada phoenix”, “Sud”): formata din 1200 de trupe de elita cu varsta intre 18 si 35 de ani.

In timpul bataliei, 20 de membrii ai brigadei se uitat din departare la satul din jurul castelului si vazand fum au crezut ca arde, ceea ce a insemnat ca armata lor fusese invinsa si lordul a murit. Din disperare, toti baietii au decis sa isi faca seppuku. Dupa traditie, unul dintre ei a citit un poem mortuar, dupa care au inceput sa se sinucida, sau sa se omoare intre ei. Unul dintre baieti (Iinuma Sadakichi) a reusit sa supravietuiasca ranilor si a aflat adevarul, si anume ca fumul pe care il vazusera era de la tunuri si de la pusti, castelul nu era in flacari, lordul era in viata si batalia nu a fost pierduta. Desi au murit, faptul ca au urmat traditia i-a imortalizat in istorie, si pana si Mussolini, cand a auzit de povestea lor a donat o columna de la Pompei sa fie asezata langa mormintele lor. A fost unul din ultimele momente ale seppuku-lui. Asa de faimoasa a fost povestea Byakkotai ca in 1986 si in 2007 au aparut filme comemorand momentul.



In 1876, guvernul Meiji a reusit sa ingroape de tot traditia, ordonand ca samuraii sa nu mai poarte sabii. Singurii care aveau voia sa o mai faca erau anumiti ofiteri de armata si anumiti paznici oficiali. Bineiteles ca a dus la un spirit anti-reformist si mai puternic. Ca urmare, Kaya Harukata, un preot shinto a format un grup numit Keishin-tō-partidul Reverentei Divine, care a atras fii familiilor de samurai si studenti ale scolilor Shinto, precum si barbati maturi, profund dezamagiti de modul in care decazuse cultura japoneza. In final, cei 173 de oameni care formasera partidul au decis sa atace sediul armatei imperiale din Kumamoto. 2000 de oamenii cu pusti impotriva a 173 de samurai care isi demonstrau legatura cu Japonia traditionala prin faptul ca luptau cu sabii. Va cam dati seama care a fost rezultatul scurtei lupte. Cateva zeci au supravietuit atacului, dar s-au dus inapoi la templu, si s-au siucis. Sinuciderile au mai durat inca cateva zile, in timp ce luptatorii alegeau moartea capturari, unii dintre ei reusind sa-si ia ramas bun si de la familie inainte sa se omoare.

Au mai fost anti reformisti care au fost inspirati de povestea rebeliunii Shinpūren, dar in principiu, guvernual a fost victorios, cultura samurailor a pierdut si modernizarea Japoniei a dus la distrugerea ideii de seppuku.

Kyudo

De fiecare data cand ma gandesc sa scriu un articol despre o arta martiala imi dau seama ca nu stiu cum as putea vreodata explica caracterul pur individual si launtric al acesteia si in acelasi timp felul in care este practicata in mod organizat. Acea singuratate in grup, specifica, zic eu, artelor martiale. Modul in care esti ajutat de toti sa iti rafinezi tehnica, dar stii ca schimbarea spre bine trebuie sa vina din interior.

Este un sentiment greu de desris si si mai greu de trait. Dupa 8 ani de karate mi-am dat seama ca experiente autentic japoneze nu am avut decat in cateva momente ale catorva zile, si si acele momente nu au fost declansate de nimic altceva decat traire proprie. Amintindu-mi de ele, imi dau seama acuma, ca nu le-am perceput ca atare in momentul in care s-au petrecut. Sunt sigura ca nici intensitatea nu a fost la fel de puternica ca ceea ce poate unii japonezi simt, dupa ce petrec mult mai mult timp perfectionandu-si arta, dupa ce pornesc la drum cu alta mentalitate.

Dar nu pot sa ignor minunatele arte martiale care-mi sunt atat de dragi, doar din cauza ca eu am o problema. Si daca nu reusesc sa fac nimic mai mult decat sa ofer informatii despre o anumita arta, tot am facut ceva.



Deci, Kyudo, sau Calea tirului cu arcul. Este una din cele mai importante Gendai (arta martiala japoneza moredena) existente in momentul de fata si era pe vremuri, inainte de schimbarea de nume aplicata tuturor artelor martiale, si anume din jutsu in do, printre primele 18 Kakuto-bugei si anume discipline ale luptei pe care samurai trebuiau sa le deprinda.

Arcul japonez utilizat in Kyudo este diferit de oricare alt arc din lume prin faptul ca are o lungime de 2,20 metrii si este curbat asimetric. Precizia este diminuata, dar raza de actiune creste, fiind foarte utilizat de cavaleria shogunala in combinatia Kuyba no michi- Calea arcului si a calului. Din cauza lungimii postura arcasului se schimba acesta trebuind sa-si duca mana ce tensioeaza arcul pana dupa ureche.



Desi nevoia pentru arc a fost eliminata in momentul introducerii armelor de foc, Kyudo a ramas o arta martiala practicata pana in momentul de astazi, avand mai bine de jumatate de milion de practicanti in Japonia.



Desi poate parea straniu pentru vestici, scopul Kyudo-ului nu este atingerea tintei ci atingerea Wa-ului (termen mai gata intraductibil, asemanator cu un fel de pace interioara, tipica zen-ului). Practicantii sunt incurajati sa nu se gandeasca la tinta ci sa isi pastreze starea de meditatie pe intreg parcursul tragerii



In Romania exista o organizatie de Kyudo care ofera lectii in Bucuresti.

Filme de urmarit