Sushi-ya din Timisoara

Cred ca nu ar fi corect sa fac recenzie la restaurantul japonez din Arad si sa nu ii dedic si un post celui din Timisoara.

Pe vremea cand ma plimbam eu spre servici, ochii mei de vultur au reperat un mic semn luminos pe care scria "Sushi-ya", sub un cerc rosu, la nici 5 minute de lucru. M-am dus mai aproape sa vad despre ce era vorba si am vazut anunt pe usa care ducea cativa pasi spre subsol, ca urma, intr-o luna, sa se deschida cvasi-restaurantul.

Asa am inceput eu aventura de dragoste cu Sushi-ya-ul meu :) Intre timp, au avut fonduri mai mari, si din mica locatie de nici 2 pe 4 pe care o aveau (reusisera sa creeze o atmosfera foarte nipona, chiar cu putinul spatiu pe care-l aveau la dispozitie) s-au mutat cu cateva strazi mai departe, dar, spre fericirea mea, tot la 5 minute de servici.

Locatia este spatioasa, camerele incapatoare si designul inspirat destul de mult din cultura japoneza, destul de mult din cea traditional occidentala, cat sa dea o senzatie de imbinare subtila. Muzica, din pacate, din punctul meu de vedere, putea fi japoneza. In schimb, este un constant jazz/chillout, care nu e suparator, dar parca nu e la locul lui.

Mancarea se face pe loc, din ingrediente proaspete, cu servirea la masa. Varietate exista, slava domnului, de te doare sufletul ca nu stii ce sa alegi. Totul arata bine si are gust incredibil si da, stiu, ar trebui sa ma plateasca la cata reclama le fac, dar ii ador.

Informatii mai multe, meniul, locatia si preturile le gasiti pe site-ul propriu al restaurantului si pe blog

Chankonabe(ちゃんこ鍋)

Inainte de a face a doua parte a postarii despre Kazuo Ishiguro as dori sa scriu cateva cuvinte despre Chankonabe. Am vazut o emisiune de-a lui Anthony Bourdain A Cook's Tour in care s-a dus in Tokyo si a degustat din mancarea tipica luptatorilor de sumo.

Recunosc ca nu ma prea intereseaza luptatorii sumo. N-are nimic de-a face cu faptul ca sunt fata si nu ar trebui sa-mi placa luptele, (ba din contra ador artele martiale din tot sufletul) ci pur si simplu ca nu simt prea bine ce se intampla pe acolo. Asa ca, incercand sa imi schimb parerea despre ei, chiar daca nu ma documentez personal, de fiecare data cand exista vreo informatie despre stilul lor de viata si munca pe care o au ciulesc urechile.

Uitati emisiunea pe care am urmarit-o. Chanko apare sa fie prezentat in partea a 2-a la minutul 4:35:

Partea 1


Partea 2

Ton de $177,000

Stiu, sunt lenesa postand ceva despre care se putea citi si pe Yahoo!, dar tocmai ma intorceam de la televizor si de la o emisiune despre drumul tonului din mare, la pescari, la piata Tsukiji si direct in restaurantele din Tokyo, cand am avazut articolul.

Ton gigant care s-a vandut pentru $177,000 (sau 16.3 million yen ca sa vorbim in valuta care ne intereseaza).

Avea 233 de kilograme si a fost cel mai scump peste vandut dupa cel din 2001 care cantarea 200 de kilograme si a costat 20.2 milionane de yeni ($220,000).

Desi consumul de ton in Japonia pare sa scada de la an la an, tara este cea mai mare consumatoare de acest peste, luand 80% din tonii prinsi in Atlantic si Pacific pentru faimosul sushi.



(poza nu e cu tonul in discutie)