Tattoo murder case- Akimitsu Takagi

Cum drumul de acasa la servici si inapoi e destul de lung intotdeauna sunt in cautare de carti noi care sa fie de dimensiuni destul de rezonabile cat sa-mi intre in poseta. In general merg pe Goodreads si gasesc acolo carti cu recenzii interesante si note mari si dupa aia merg pe Amazon si gasesc cartile la pret super mic si dupa 2-3 saptamani le am in mana.

Asa am facut si cu cartea asta, o crima tabu petrecuta intr-o camera inchisa, la scurt timp dupa al Doilea Razboi Mondial. Nu pot sa zic ca am auzit de Akimitsu Takagi pana acum, dar dupa ce am inceput sa citesc cartea am aflat una-doua lucruri despre el, printre care si informatia ca ar fi unul din cei mai mari autori de romane politiste ale secolului trecut. Sincer, se vede.

Povestea se petrece pre strazile bombardate ale Tokyo-ului, la numai doi ani dupa terminarea razboiului, cand societatea de abia isi pastra rigoarea tipica.

Personajul principal, Kenzo Matsushita, fratele mai mic al unui inspector al politiei capitalei ajunge sa se incurce cu lumea subterana a tatuajelor, in special cu Kinue Nomura, o femeie misterioasa cu un tatuaj imens pe spate cu un personaj mitic japonez. Aceasta femeie este atent urmarita de "Doctor Tattoo" un profesor obsedat de tatuajele traditionale, care cumpara pielea celor tatuati cat sunt inca in viata, urmand sa o expuna in colectia proprie dupa moartea lor.

Kyosuke Kamizu, geniul scolii de pe vremea dinaintea razboiului, prieten al lui Kenzo, se intoarce din razboiul din Filipine marcat profund, dar inca capabil sa isi ofere serviciile deductive politiei. Spune ca a vazut destule orori in viata incat sa vrea sa se dedice crearii unei lumi mai bune.

De-a lungul intregii carti apare motivul razboiului, atat in descrierea caselor distruse, a foametei populatiei, a miilor dati disparuti si a modului in care societeatea incerca sa-si revina dupa ororile petrecute. Unul din personajele cartii era in Hiroshima in timpul lansarii bombei si a reusit, miraculos, sa scape. Un altul sufera de soc post-traumatic dupa ce a luptat pe front in China. Barurile sunt construite langa ruine, mamele se prostitueaza alaturi de propriile fete si intreaga comunitate de tatuati este dispusa sa se expuna in pielea goala in fata unui juriu pentru un premiu infim in zilele noastre, dar profund necesar in perioada in care mancarea care mai gata nu exista trebuia sa fie platita cu bani si mai inexistenti.

Crima si rezolvarea ei sunt doua aspecte interesante si care te tin in priza, dar mai mult decat orice am ramas marcata de descrierea postbelica a Japoniei. Cartea a fost publicata in 1948, deci am incredere in faptul ca "licenta poetica" si "sursele istorice"au fost folosite la minim.

Uriasul ingropat de Kazuo Ishiguro

Sa vorbesc despre carte pana cand nu uit de ea, mi-am zis azi dimineata in drum spre servici, in timp ce incepeam o carte noua. Ma refeream la povestea lui Kazuo Ishiguro pe care o terminasem cu cateva zile in urma, numita Uriasul ingropat.

Dupa cum am mai postat pe blog, sunt fana Kazuo Ishiguro si, intr-un fel masochist, ador cat de inchistate ii sunt cartile si cate variante de interpetare poti sa le gasesti.

Uriasul ingropat este o carte despre uitare, si despre ceea ce face uitarea din oameni, atat bine cat si rau. Plasata in Anglia veche, contemporana cu legenda lui Arthur daca putem zice asa ceva, carte spune povestea a 2 soti Axl si Beatrice care se hotarasc sa-si viziteze baiatul care le-a parasit de mult satul, dar care cu siguranta ii asteapta cu bratele deschise in propriul lui sat.

In acelasi timp pe intreaga tara s-a asezat o ceata atotcuprinzatoare care pare sa-i faca pe oameni sa uite trecutul, chiar si cel recent, fapt ce-i supara pe Axl si Beatrice deoarece nu-si mai pot aminti tineretile si daca intr-adevar s-au iubit asa de mult pe cat se iubesc acum.

Ca orice carte de-a lui Kazuo Ishiguro povestea in sine nu este ceea ce trebuie analizat ci stratul trei-patru din spatele povestii.

In primul rand, desi il ador, pot sa recunosc clar ca nu este genul de autor care sa stie cum sa creeze atmostfera noua, fantastica. Intr-o carte care de fapt si de drept vorbeste despre unii dintre cavalerii lui Arthur autorul nu petrece prea mult timp explicand cum functioneaza lucrurile.

Cartea e pe alocuri interesanta, dar in marea ei majoritate plictisitoare, nu din punct de vedere al tematicii, dar din prea multa tematica aruncata una peste alta fara a definii clar pe niciuna. Daca vorbim despre memorie si lipsa ei atunci de ce exista momente cand personajele isi pot aduce aminte cu lux de amanunte despre trecut? Daca vorbim despre iubire matrimoniala atunci de ce nu ne axam mai mult pe Axl si Beatrice?  Daca vorbim despre mitul Arthurian de ce nu ne acam mai mult pe cavalerii din poveste si modul in care-si duc viata? Poate din dorinta de a rezolva prea multe intr-un timp si spatiu prea mic.

Daca stilul adoptat a fost in mod intentional plictisitor pentru a induce o stare de moleseala si uitare cititorilor atunci pot spune ca maestria e mare, si ca astfel reuseste sa-l puna pe cititor in aceasi transa de memorie ca restul personajelor cartii. Dar nu cred ca a fost facut intentionat, prin prea multa dedicatie fata de text, ci mai degraba din prea putin simt de restrangere, labartare a tematicii, ca sa zic asa. A trebuit sa depun destul de mult efort ca sa pot sa o termin. Nu pot sa o recomand cuiva care nu e fan Ishiguro. Daca nu treci de primele 20 de pagini nu reusesti sa termini cartea.

Underground

Motivul pentru care am inceput sa fac seria asta de postari, dupa cum am zis la inceput, a fost faptul ca am inceput sa citesc cartea Underground a lui Haruki Murakami dupa ce am tinut-o mult timp pe raft, probabil din cauza ca stiam ca nu era la propriu zis o carte de Murakami, doar o carte "culeasa" de el.

Cum probabil ca am adus aminte, cartea este formata dintr-o serie de interviuri pe care Murakami si o serie de asociati le-au luat celor care au fost afectati de atacul terorist cu gaz sarin din 1995. Spre deosebire de relatarile mass media, Murakami a incercat sa dea voce experientei personale ale celor afectati si sa-i contureze individual, nu ca o gloata afectata. Fiecare a avut grade diferite de afectare, fiecare s-a recuperat in mod diferit, fiecare a avut o alta reactie emotionala la ce s-a intamplat si fiecare merita auzit si inteles.

Temele centrale ale cartii, care reies din purele relatari, fara a recurge la o voce narativa explicita sunt legate de izolare, lipsa de comunicare, munca si individualism, mai gata toti fiind nemultumiti de modul in care serviciile de urgenta au reactionat la problema.

Interviurile s-au desfasurat pe o perioada de aproape un an, fiind inregistrate pe caseta dupa care transcrise si editate (uneori chiar si de 5 ori la rand, la cererea intervievatului.) La inceputul fiecarui interviu exista o parte in care intrebarile sunt personale, dandu-i lui Murakami posibilitatea sa isi inteleaga conlocutorul mai usor.

Chiar daca cartea este formata din vocile a zeci de indivizi, dupa cum am mentionat, tematica generala reiese din modul in care toti vorbesc intr-un cor social, dezvaluind mentalitatea societatii japoneze.

In primul rand m-a impresionat faptul ca autorul zice ca multe femei nu au raspuns solicitarii de itnerviu din cauza ca nu le-a dat voie familia. Unul din interviuri chiar a si fost scos din carte dupa ce familia fetei care l-a dat s-a impotrivit. Drept pentru care auzim mult mai multe despre experienta barbatilor in respectivele momente.

Se observa foarte clar cultura muncii si orelor suplimentare arhicunoscuta in Japonia. Din cauza ca atacurile au fost dimineata multi dintre cei afectati erau navetistii care-si faceau drumul spre servici. Multi dintre ei, desi clar afectati, si-au continuat drumul spre serviciu si au inceput chiar sa si munceasca si nu au ajuns la spital decat dupa ca un coleg sau sef au insistat. La fel de multi dintre ei s-au intors inapoi la munca dupa mult prea putin timp, cand inca existau efecte fizice ale intoxicarii, dar pentru unii, care ajungeau la servici cu 1 ora jumate inainte de a incepe programul idea de a sta "fara sa faca nimic" nu le placea asa ca s-au externat, desi sufereau de oboseala cronica chiar si inainte sa aiba loc atacul.

De asemenea se putea vedea clar starea de alienare a populatiei, care nu se ajuta reciproc, nu intreba pe nimeni de unde ar veni mirosul innabusitor respectiv, etc. Unii oameni au lesinat si erau intinsi pe podea, dar navetistii, cu doar cateva exceptii, nu le dadeau nici o mana de ajutor si asteptau interventia angajatilor serviciului de metro.

Desi nu cred ca e o problema tipica japoneza, sincer nu stiu cum as fi reactionat intr-o astfel de situatie. E mai bine sa stai sa ii ajuti pe altii care au probleme clare de sanatate sau sa iesi la suprafata sa incerci sa te salvezi? Nu stiu, sincer.

Cartea se termina cu un eseu a lui Murakami in care critica modul in care a fost administrata tragedia si modul in care media a inceput sa prezinte "binele" care se bate cu "raul" si "noi" contra "lor".

Sincer, am inceput sa citesc cartea inaintea dezastrului de la Clubul Colectiv din Bucuresti si am vazut multe asemanari intre modul in care s-au comportat atat oamenii cat si autoritatile in cele doua momente si am gasit multe puncte comune. Oameni care s-au dus inapoi sa-i salveze pe altii, ambulante care au ajuns tarziu si greu, doctori care au fost supra-solicitati in fata unei probleme pe care nu erau pregatiti sa o rezolve si media senzationala care incerca sa gaseasca lucruri si mai de prost gust sa publice, doar doar mai prind cativa cititori/spectatori.

Poate nu e doar o realitate japoneza, ci o realitate umana

The devotion of suspect X

Cand ma intorceam de la IAA am stat cateva minute intr-o librarie din aeroportul din Frankfurt in care imi mai luasem cu alta ocazie o carte foarte interesanta. Acolo vad la best seller list o carte numita The devotion of suspect X, scrisa de Keigo Higashino cu recenzie mare pe prima coperta "Stieg Larsson al Japoniei!". Desi nu pot sa zic ca-mi place comparatiile de genul "autorul X al tarii Y" (mai ales considerand ca Higashino a inceput sa scrie thrillere inainte ca Stieg sa fii scris o singura pagina din trilogia Millenium) am zis ca japonezii oricum sunt maestrii in ale genului asa ca nu strica sa o iau si sa o citesc.

Dumnezeule ce minunatie de carte. Cum is om ocupat, cu slujba si casa de intretinut, nu apuc sa citesc decat 2 ore pe zi, cand sunt pe drum spre si de la servici. Cu toate aste am citit aproape 400 de pagini in 4 zile si sincer de abia ma desparteam de ea cand ajungeam acasa.

Povestea este despre o femeie, Yasuko Hanaoka, care-si ucide fostul sot (nu dau nimic in vileag aici, se intampla la inceputul cartii si sincer nici pe coperta nu prea o tin secret) si este ajutata de un complice sa-si ascunda vinovatia in fata politiei.

Se vede de la inceput ca autorul si-a definit personajele cu mult inainte de a scrie carte asta, ceea ce e logic, considerand ca e a treia dintr-o serie despre "detectivul Galileo". Dar ajung si la el intr-un minut. Din cauza obisnuintei autorului cu personajele cartea se misca extrem de repede si nu trebuie mult timp pana sa se ajunga la actiune in sine.
Desi teoretic personajele principale ale cartii par sa fie Yasuko si detectivul principal Shunpei Kusanagi, cele care de fapt fac cartea asa de interesanta sunt complicele, Tetsuya Ishigami si colaboratorul detectivului, Manabu Yukawa.

Detectivul Galileo este de fapt Manabu Yukawa, un excentric profesor de fizica la Facultatea Imperiala din Tokyo, fost coleg de Universitate cu detectivul de facto Shunpei Kusanagi. In cartea de fata se pune cap la cap cu complicele la crima Tetsuya Ishigami, de asemenea fost coleg de universitate, dar matematician.

Pe cat de cunoscator este Manabu in ale fizicii pe atat de destept e Tetsuya in matematica si analizele extra si para oficiale pe care cei doi le duc fac saftul cartii sincer. Toata cartea e o problema de matematica, o enigma intr-o alta enigma si o diversiune intr-o alta diversiune.

Descrierile sunt curate, curgande si se poate relationa foarte usor cu personajele, care desi par scoase direct dintr-un roman cu detectivi (ceea ce e si ce sunt) sunt mult mai bine conturate decat arhetipurile cunoscute cititorilor genului.

Inca n-am vazut filmul (sau seria de televiziune despre "detectivul Galileo") dar o planuiesc si voi posta si despre el. Am auzit ca are recenzii bune si un remake corean facut si un indian inca in faza de pre-productie.

Uimire si cutremur

Cultura organizationala japoneza... multe mai am sa spun despre ea. Chiar si inainte sa ma angajez la o firma japoneza puteam clar sa-mi dau seama de diferentele de gandire si comportament a angajatilor europeni fata de cei japonezi. Sau poate ca nu chiar toti europenii.


Pot sa zic sincer ca Europa de est se aseamana in anumite puncte mai degraba cu Asia decat cu Europa de vest. Cel putin din comportamentul romanesc, am ajuns la concluzia ca ne asemanam mai tare in anumite lucruri cu japonezii decat cu vesticii(sau poate o fi doar modul in care am fost crescuta eu, nu stii).



Dar sa dau doua exemple vagi de aceasta diferenta, ca sa nu explic toata intriga, in caz de vreti s-o cititi:

• Cand Amélie face o greseala sefa ii spune ca a facut de rusine toata echipa. Amélie spune ca nu a facut de rusine pe nimeni inafara de sine.
• Sefa se duce la toaleta ca sa planga, dorind sa fie singura si sa nu strice fatada pe care o are cu colegii de servici. Amélie vine sa o consoleze, in spirit de colegialitate si intelegere. Sefa o vede ca pe un afront.

Cartea este satira, sper, ca altfel nu inteleg cum ar putea o angajata sa se comporte la propriu ca o nebuna fara sa fie data afara din firma. Filmul este foarte bun, ironic, iar actrita Sylvie Testud (care joaca rolul principal) a si luat un premiu Cesar pentru prestatia oferita. Recomandate amandoua, daca le citesti cu mentalitatea potrivita.



Si apropo, titlu face referire la modul in care trebuie sa te comporti cand te intalnesti cu imparatul Japoniei: sa-l privesti cu uimire si cutremur."

Povesti din vechiul folclor japonez

Un prieten foarte bun mi-a facut cadou de Craciun cartea Japanese Tales (The Pantheon Fairy Tale and Folklore Library) scrisa de Royall Tyler (n. 1936), doctor in literatura Japoneza, cu cel putin inca 10 traduceri de literatura japoneza clasica la activ.

Pana acum, in drum spre si de la servici am reusit sa citesc introducerea (in care autorul explica contextul cultural si istoric al povestilor, si isi motiveaza limbajul adaptarii) si vreo 50 de povesti din cele 220 disponibile. Povestioarele sunt grupate in functie de tema principala (calugari, dragoni, zeitati) si variaza in lungime intre 20 de randuri si 2-3 pagini. Unele au tenta morala, fiind clar folosite in contextele unor predici religiose, altele relateaza pur si simplu fapte mai mult sau mai putin amuzante din viata atat a nobililor cat si a oamenilor de rand.

Sincer, cartea ma socheaza destul de mult cu fieare poveste, nu atat de tare din cauza subiectului discutat, ci modului in care este prezentata actiunea. Se simte clar faptul ca Japonia nu a avut vre-o legatura stilul vestic de a crea o naratiune. Ideea de expozitiune-intriga-actiune-punct culminant si deznodamant nu este urmarita, sau daca este, sunt sigura ca nu e facuta din adins. Nu pot sa-mi dau seama daca a e din traducere (desi mi-e greu sa cred ca o persoana care a tradus si Genji Monogatari ar avea probleme in a traduce o serie de povesti echivalenta basmelor) sau din cauza faptului ca multe din povesti au fost culegeri ale relatarilor orale, dar exista momente cand nu pot sa inteleg, din prisma culturii in care am fost crescuta, de ce ar adauga autorul/naratorul povestilor o propozitie care pare a dori sa starneasca intriga, la 2 randuri inainte de a termina povestea cu totul.

Autorul explica, inca de la inceput, ca a exclus anumite descrieri ale titlurilor si rangurilor personajelor din povestile initiale, deoarece pentru un cititor vestic, nu este de mare importanta cine din clanul cui din pozitia care face actiunea, dar chiar si asa, exista multe cazuri in care povestea pare sa se opreasca doar ca sa aflam o serie de ranguri si locatii de nastere ale unor personaje care mai nici nu apar in naratiune. Finalul, de asemenea, este mai intotdeauna abrupt. In ultima propozitie din text aflii ca personajul principal, din cauza aventurilor prin care a trecut hop s-a imbolnavit si a murit. Sau si mai rau, ajungi in coada de peste, dupa ce o poveste care nu pare sa aiba foarte mult inteles sau morala se termina cu naratorul intreband: "Oare de ce o fi facut personajul x asta?".

Cu toate diferentele si tot stresul de adaptare la stiulul de naratiune, pot spune ca am citit o serie de povesti de-a dreptul incantatoare, amuzante si chiar profunde. Cand termin cartea ma gandesc sa relatez una-doua din preferatele mele si aici pe blog.

Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga

In multele drumuri pe care le fac dinspre si inspre casa, mai nou de cand cu mutatul in Viena, iau cu mine una-doua carti ca sa am obiectul muncii pana trec orele pe tren. Acum cu vacanta dintre semestre am decis sa citesc o carte de Haruki Murakami numita Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga. Il ador pe Murakami, asa ca nu am avut probelme in alegerea cartii si fiind si de dimensiuni acceptabile (ca sa nu adauge prea mult la greutatea totala a bagajului) am luat-o cu mine si am devorat-o.

Ce-i drept, credeam ca va fi o alta poveste, precum celelalte carti pe care i le-am citit pana acum, dar am aflat dupa prima pagina ca este de fapt un hibrid intre un fel de memorii si eseuri pe diverse teme.

 Durerea e inevitabila. Suferinta e o optiune

Autorul, supranumit uneori Kafka al Japoniei, este un alergator convins inca de tanar, care participa anual la cel putin un maraton. Cartea prezinta modul in care a ajuns sa-si aleaga joggingul ca sport preferat si ofera paralele intre exigenta si concentrarea pe care o are cand alearga cu cea de care da dovada cand scrie. Intr-un moment de introspectie pur, autorul prezinta o serie de curse cap-coada si problemele atat fizice cat si psihologice cu care se intalneste (de cele mai multe ori repetat) de-a lungul kilometrilor.

Este o carte imposibil de lasat din mana (decat pentru cateva minute, in care stai sa cugetezi asupra limbajului si metaforelor), fapt ce este destul de interesant, considerand ca unele eseuri sunt despre nimic. Fapt pe care il si recunoaste autorul. Asa cum in timpul alergarilor de antrenament nu se gandeste la nimic si doar admira exteriorul, asa si in eseurile legate de antrenamente se axeaza pe descrierea elementelor exterioare propriului eu. Asa cum in timpul curselor se axeaza pe senzatiile pe care propriu-i corp ii ofera, asa si in eseurile despre curse isi ghideaza scrisul spre metafora, spre metafizica.

Cand alerg un maraton obisnuit, in partea de final nu ma gandesc decat sa termin cursa cu bine si sa trec linia de final macar un pic mai repede (...) Aveam senzatia ca finisul nu este decat un stop temporar, care, de fapt, nu are nici o semnificatie majora. La fel si cu viata. Viata nu are sens pentru ca are un sfarsit. Vietii i se pune un sfarsit pentru a-i sublinia semnificatia, ca o metafora indirecta a faptului ca e finita. Destul de filozofic.

Recomand cu caldura cartea pentru oricine doreste sa afle cate ceva despre autor fara sa paraseasca complet stilul de scris pe care acesta il are in beletristica sa.

www.protv.roharuki murakami autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga
ProTV.ro

The lake- Banana Yoshimoto

Si uite-ma mutata de acasa si stand singura in apartamentul prorpiu din Viena, unde sunt gata sa explorez printr-o serie de articole noi modul in care Japonia este integrata in capitala vechiului imperiu.

Pana in momentul in care voi fi pregatita insa sa ma avant pe strazi cu carnetelul in mana, m-am gandit sa mai fac o postare, doua, pana ma obisnuiesc cu atmosfera.

Si cum ieri seara nu am avut ce face dupa ce mi-am terminat de aranjat locuinta, m-am pus sa termin o carte pe care am inceput-o pe avion.

Asta vara am fost in Belgia, si cum intotdeauna sunt incapabila sa-mi dau seama cat de mult pot citi pe avion, am ramas fara lectura in drumul dus, asa ca in Antwerp a trebuit sa fac un stop la o librarie care avea si carti in engleza si sa-mi asigur materialul de citit la drumul de intors.

Cum nu mi-a sarit nimic nou in ochi, in timp ce ma uitam la rafturile joase (fiind inalta nu prea ma aplec pana la cele de jos) am vazut o carte scrisa de Banana Yoshimoto.

Cum creierul imi e setat pe Japonia, daca ma aflu la impas intotdeauna aleg o carte japoneza in detrimentul scriitorilor din alte tari. Si de Banana-san (nascuta Mahoko)am mai citit Kitchen si NP, acum vreo 6 ani.

Desi respectivele carti nu prea m-au incantat (dau vina pe varsta, sincer) am ales sa o cumpar si sa o citesc.

Prima jumatate am citit-o pe avion, pe nerasuflate. Atunci a fost momentul in care mi-am dat seama ca amintirile celorlalte carti sunt poate gresite- sau poate stilul i-a evoluat atat de mult (The lake fiind ultima carte care i-a fost publicata).

A doua jumatate am citit-o aseara. Pot spune sincer ca m-am dezumflat un pic, mai ales in fata deznodamantului, de la care cred ca asteptam altceva.

Ca si in alte carti, The lake exploreaza temele iubirii, in diversele ei forme, a pierderii anumitor persoane din viata, si modul in care personajele reactioneaza la aceasta pierdere si, intr-o masura mai mica, a misticismului.

Personajul principal, Chihiro, este fiica nelegitima a unei mama-san si a unui businessman local. Dupa moartea mamei ei, ea se muta definitiv la Tokyo, unde lucreaza ca pictor mural si duce o existenta metaforic efemera, alegand sa picteze pe ziduri care urmeaza distruse, avand parteneri sexuali care vin si pleaca si refuzand vre-un contact de durata cu aproape orice persoana.

Nu are un scop clar in viata si in mare parte isi duce veacul gandindu-se la relatia pe care o are (sau si-o imagineaza ca o are) cu tatal sau, si modul in care se raporteaza la moartea mamei.

Nakajima, cel care ajunge sa locuiasca cu ea, si intr-un final sa-i fie iubit, este un pusti slab, bolnavicios si studios, student la Medicina, cu ganduri mari de a merge in cercetare in momentul in care termina scoala.

Romanul se invarte in jurul modului in care cele doua personaje invata sa traiasca impreuna si sa devina vulnerabili unul in fata celuilalt. Nakajima are o problema cu intimitatea, motivata de o experienta din copilarie pe care o refuza sa i-o povesteasca lui Chihiro de frica respingerii. Pana la finalul cartii adevarul (pe care nu vreau sa-l dezvalui) iasa la iveala.

Limbajul este simplu, tipic unor tineri in jurul varstei de 25 de ani, iar cartea este manata inainte de personaje mai degraba decat de intriga. In sensul in care autoarea mai degraba prefera sa dezvolte relatiile dintre personaje si sa prezinte viata pe care o duc, modul in care gandesc, perceptiile despre ideile generale de dragoste, pierdere, viata, decat sa descrie o intriga clara si rigida, in care scopul lui Chihiro este sa il faca pe Nakajima sa-si dezvaluie secretul.

Din punctul meu de vedere, aceasta alegere este in favoarea realismului cartii, care prefera sa arete viata cum e ea, decat interpretarea autorului despre cum ar trebui sa fie viata. Este, in esenta, o poveste de dragoste si o poveste in care doua personaje, diferite in totalitate, invata sa se accepte, sa se respecte, sa aiba incredere unul in altul si, in final, sa se iubeasca.

Albastru nemarginit, aproape transparent-限りなく透明に近いブル

Albastru nemarginit, aproape transparent este cartea de debut a autorului japonez Ryū Murakami, publicata in anul 1976. Murakami a regizat si un film bazat pe acest roman.

Motivul pentru care am dorit sa fac o postare despre Ryū este ca sa va previn. In tineretile mele inocente stiam de un "Kafka al Japoniei" pe nume Murakami. Mergand la biblioteca am intrebat daca au cumva vreo carte a lui. Bibliotecara, politicoasa, mi-a raspuns ca da, si s-a ridicat sa-mi aduca un exemplar din cartea mai sus mentionata.

Fericita, m-am dus acasa si am inceput sa o citesc si m-am socat de ce am citit.

Cartea este narata la persoana I de personajul Ryū (care nu stiu exact daca inseamna ca aveam de-a face cu o autobiografie sau doar o "joaca") si descrie activitatile unui mic grup de prieteni, in anii 70. Cartea joaca rol de fresca a vietii acestor tineri in timp ce incearca sa scape de monotonia vietii de zi cu zi, prin violenta, consum de droguri, suicid si orgii. Suficient sa spun ca descrierile sunt ample.

Aici puteti gasi de citit cartea, sau puteti sa o cumparati de la editura Polirom.

Dupa ce am terminat cartea, am intrat pe internet sa caut sa aflu mai multe. Am aflat ca trebuia sa-l cer pe Haruki Murakami.

RIP Shudō Takeshi-sensei

Takeshi Shudō (首藤剛志), autorul seriei Pokémon, a fost spitalizat pe 28 octombrie 2010, dupa ce a fost gasit lesinat intr-o statie de tren din Nara. La scurt timp dupa, a murit. Avea 61 de ani.

Nu pot sa pretind ca stiu foarte multe despre Pokémon. M-am uitat un pic la serial cand eram mica, din cauza ca-l dadeau pe PROTV sambata dimineata, dar nu m-a atras niciodata. Insa nu putem nega marea influenta pe care a avut-o anime-ul asupra intregii lumi.

Kazuo Ishiguro (partea 1)

Voi scrie cate ceva despre Un artist al lumii trecatoare pentru urmatoarea postare, dar m-am gandit ca ar trebui intai sa arat doua filme pe care lumea ar trebui sa le stie (sau sa urmeze sa le stie) bazate pe carti ale lui Kazuo Ishiguro. Daca nu ati vazut inca Ramasitele zilei il recomand cu tarie. Dupa ce vedeti filmul cititi cartea, din cauza ca e unul din putinele cazuri in care filmul e mai bun, evident, din punctul meu de vedere)

Geisha (芸者)- Mineko Iwasaki

Mineko Iwasaki s-a nascut pe 2 noiembrie 1949 in Kyoto. A ramas in cultura japoneza ca cea mai buna geisha care a existat.

A devenit faimoasa la nivel international cand Arthur Golden a folosit-o ca model pentru cartea sa, Memoriile unei geishe, si pentru personajul principal Sayuri.

Deoarece cartea lui Golden nu descrie corect viata de geisha, Iwasaki a hotarat sa-si scrie autobiografia, Adevarata viata de gheisa, pentru a contracara minciunile descrise de Golden. Cartea a aparut si in Romania la editura Humanitas.

Sarpe si cercel

Sarpe si cercel (Hebi ni piasu), de Hitomi Kanehara este un roman despre cultura punk a Japoniei actuale. A primit premiul Akutagawa pentru literatura in 2007 si a fost adaptat intr-un film de catre Yukio Ninagawa (cunoscut in general pentru regia de piese scrise de Shakespeare si tragedii grecesti).

Stilul lui Kanehara aminteste, din punctul meu de vedere, de Ryu Murakami prin genul de subiect abordat, modul de comportament al personajelor si descrierile nalucitoare ale Japoniei moderne. Nu mai e tara geishelor si samurailor, nu exista cod de onoare si nici flori de cires. Dar o atractie subtila exista. O bucatica de traire japoneza, intensa cum ii e felul, se poate resimti si in acest scurt roman usor de citit dar (sper) mai greu de inteles.

In Romania volumul a aparut la Editura Pandora M, in colectia Funky Fiction.