Hoteluri pentru morti

Si ziceam ca a trecut saptamana si nu am auzit de nimic straniu venind din Japonia. Asa ca ieri, ca sa incepem cu dreptul, am citit un articol care m-a linistit.

In Japonia, tara laica prin excelenta, sau mai bine spus atat de indiferenta fata de religie ca are botezuri shinto, nunti crestine si inmormantari budhiste, ceremoniile religioase costa sume imense conparativ cu sumele europene ($23.000) si sunt greu de rezervat. Hai ca in cazul nuntilor sau botezurilor se mai poate amana o saptamana-doua. In cazul inmormantarilor insa avem o problema cred ca destul de evidenta. In 2014 au murit aproximativ 1,26 de milioane de oameni si numarul urmeaza sa creasca continuu pana in 2042.

Japonia este tara cu cel mai mare procentaj de corpuri incinerate (99%) si o populatie din ce in ce mai imbatranita. Deci problema este cauzata de numarul deja redus de crematorii pe cap de locuitor. Asa ca, oameni intreprinzatori ce sunt, au deschis in Osaka Hotelul Relation. Hotelul joaca rol de casa mortuara temporara si ajuta familiile care au de asteptat pana la 4 zile sa ajunga la rand sa-si incinereze ruda decedata oferindu-le o camera frigorifica pentru mort si una imediat langa in care pot dormi pana la 4 membrii ai familiei.


Si daca s-ar parea ca nu e cea mai buna idee din lume merita mentionat faptul ca hotelul este plin zilnic, deci nevoia exista. Si fiindca vrea sa ajute si mai mult Yurisu, managerul hotelului intentioneaza sa si tina inmormantarile in interiorul hotelului, considerand ca a avut oaspeti care au stat 3 saptamani sa astepte pana le-a venit randul la inmormantare. Un cuplet de camere pe noapte costa $150.

Cea mai veche firma din lume

Kongō Gumi Co., Ltd. (株式会社金剛組 Kabushiki Gaisha Kongō Gumi) este o companie japoneza de constructii fondata in 578, care a lucrat mai bine de 1400 de ani in mod continuu si independent, pana in anul 2006 cand a fost absorbita ca subsidiara a firmei Takamatsu.

Sediul afacerii de familie a fost creat in Osaka, cand un imigrant care a fost adus de printul Shōtoku din Baekje (Coreea) cu scopul de a construe templul Shitennō-ji decide sa-si deschida propria firma. Pe langa faimosul templul din Osaka firma a mai participat si la constructia castelului din acelasi oras. Un scrol de 3 metrii lungime din secolul 17 demonstreaza cum 40 de generatii din aceasta familie au dus mai departe firma de-a lungul secolelor.

Inainte sa fie cumparata de Takamatsu Construction Group in 2006 firma avea peste 100 de angajati si un rulaj annual de $70 milioane. Firma continua sa fie specializata in constructia de temple budiste, chiar daca in momentul de fata opereaza in totalitate ca subsidiara a lui Takamatsu.

Ce m-a impresionat cel mai mult e faptul ca in top 10 cele mai vechi firme din lume, Japonia conduce detasat cu 7 locuri ocupate, dintre care primele 6 (firme fondate inaintea anului 800!) sunt japoneze (in top mai exista o firma austriaca, una germana si una irlandeza-toate 3 inca functioneaza)

Povesti din vechiul folclor japonez

Un prieten foarte bun mi-a facut cadou de Craciun cartea Japanese Tales (The Pantheon Fairy Tale and Folklore Library) scrisa de Royall Tyler (n. 1936), doctor in literatura Japoneza, cu cel putin inca 10 traduceri de literatura japoneza clasica la activ.

Pana acum, in drum spre si de la servici am reusit sa citesc introducerea (in care autorul explica contextul cultural si istoric al povestilor, si isi motiveaza limbajul adaptarii) si vreo 50 de povesti din cele 220 disponibile. Povestioarele sunt grupate in functie de tema principala (calugari, dragoni, zeitati) si variaza in lungime intre 20 de randuri si 2-3 pagini. Unele au tenta morala, fiind clar folosite in contextele unor predici religiose, altele relateaza pur si simplu fapte mai mult sau mai putin amuzante din viata atat a nobililor cat si a oamenilor de rand.

Sincer, cartea ma socheaza destul de mult cu fieare poveste, nu atat de tare din cauza subiectului discutat, ci modului in care este prezentata actiunea. Se simte clar faptul ca Japonia nu a avut vre-o legatura stilul vestic de a crea o naratiune. Ideea de expozitiune-intriga-actiune-punct culminant si deznodamant nu este urmarita, sau daca este, sunt sigura ca nu e facuta din adins. Nu pot sa-mi dau seama daca a e din traducere (desi mi-e greu sa cred ca o persoana care a tradus si Genji Monogatari ar avea probleme in a traduce o serie de povesti echivalenta basmelor) sau din cauza faptului ca multe din povesti au fost culegeri ale relatarilor orale, dar exista momente cand nu pot sa inteleg, din prisma culturii in care am fost crescuta, de ce ar adauga autorul/naratorul povestilor o propozitie care pare a dori sa starneasca intriga, la 2 randuri inainte de a termina povestea cu totul.

Autorul explica, inca de la inceput, ca a exclus anumite descrieri ale titlurilor si rangurilor personajelor din povestile initiale, deoarece pentru un cititor vestic, nu este de mare importanta cine din clanul cui din pozitia care face actiunea, dar chiar si asa, exista multe cazuri in care povestea pare sa se opreasca doar ca sa aflam o serie de ranguri si locatii de nastere ale unor personaje care mai nici nu apar in naratiune. Finalul, de asemenea, este mai intotdeauna abrupt. In ultima propozitie din text aflii ca personajul principal, din cauza aventurilor prin care a trecut hop s-a imbolnavit si a murit. Sau si mai rau, ajungi in coada de peste, dupa ce o poveste care nu pare sa aiba foarte mult inteles sau morala se termina cu naratorul intreband: "Oare de ce o fi facut personajul x asta?".

Cu toate diferentele si tot stresul de adaptare la stiulul de naratiune, pot spune ca am citit o serie de povesti de-a dreptul incantatoare, amuzante si chiar profunde. Cand termin cartea ma gandesc sa relatez una-doua din preferatele mele si aici pe blog.

Kūkai (空海) si hachijūhakkasho meguri

Kūkai, numit postum Kōbō-Daishi (弘法大師 Marele maestru care a raspandit invataturile budiste) a fost un calugar japonez care a trait intre anii 774 si 835 si care este recunoscut ca fiind fondatorul scolii de budism Shingon. Printre multele capabilitati, as dori sa amintesc faptul ca el a fost cel care a inventat silabarul kana, care in combinatie cu simbolurile kanji au dus la creerea scrierii japoneze actuale.

Motivul pentru care am pomenit numele maestrului este datorita legaturii pe care o are cu pelerinajul celor 88 de temple(八十八ヶ所巡り hachijūhakkasho-meguri), cea mai faimoasa ruta de pelerinaj din Japonia, care se intinde pe 1200 de kilometrii in Shikoku.

Drumul trece prin templele care se spune ca ar fi fost initiate de Kūkai si, in mod traditional, dureaza intre 5 si 7 saptamani. Desi majoritatea pelerinilor fac traseul cu autobuzul, o minoritate numita o-henro-san (お遍路さん) se incumeta sa faca drumetia pe jos, cate 25 de kilometrii pe zi. Lumea ii recunoaste dupa hainele traditionale pe care trebuie sa le poarte, si anume o haina alba be care e inscris Dōgyō Ninin (同行二人), adica "doi calatorind impreuna" — insemnand pelerinul si spiritul lui Kobo Daishi.

Pentru a putea face traseul in mod traditional, e nevoie de cateva saptamani de pregatire, pentru ca pelerinajul este solicitant atat fizic cat si psihic, datorita drumului greu de umblat cat si vremii (ploi dese si soare arzator).

Multi pelerini aleg sa se imbrace in haine traditionale, care constau in:

byakue — haina alba de pelerin wagesa — fular mov purtat in jurul gatului pentru a indica faptul ca esti intr-un pelerinaj religios sugegasa — palarie de paie conica kongōtsue — bat de umblat

Pe langa acestea, multi pelerini poarta cu ei o carte numita nōkyōchō sau shuincho, pentru a putea colectiona stampe rosii(shu-in) de la fiecare templu pe care-l viziteaza.

Jikininki (食人鬼)

Daca tot a fost Halloween si mai gata tot globul americanizat s-a imbracat in costume mai mult sau mai putin fioroase si au petrecut toata noaptea, m-am gandit ca ar fi interesant sa fac o postare despre unul din multele spirite rele din mitologia japoneza. In Budismul japonez, jikininki sunt spiritele celor egoisti si lacomi care sunt blestemati dupa moarte sa caute si sa manance cadavre. Noaptea, cauta dupa cadavre proaspete sau dupa mancarea lasata la morminte de catre membrii familiei. Uneori mai si fura bani de pe lesuri si ii folosesc pentru a mitui localii in a-i lasa in pace. Cu toate acestea insa, jikininkilor nu le place conditia in care se afla si sunt scarbiti de propriile dorinte.

Se spune ca adesea jikininki arata ca niste cadavre care sunt in stare de descompunere, cu cateva caracteristici non-umane, si anume gheare ascutite sau ochi stralucitori. Arata atat de fioros ca orice muritor care ii vede ramane impietrit de frica.

Jikininki sunt preta de clasa 26 in Budismul japonez, adica ca s-ar putea traduce ca "fantome flamande"

Sokushinbutsu – Calugarii automumificati

Sokushinbutsu erau calugari Budisti care se sinucideau intr-un astfel de mod incat corpurile lor se mumificau si ajungeau sa fie venerati pentru dedicatie si spirit. In general practica se facea in prefectura Yamagato, din nordul Japoniei, adusa cel mai probabil din China dinastiei Tang.

Procedura, un fel de auto-tortura, se prelungea pe mai multi ani si avea mai multe etape.

Primul stadiu al acestui proces presupunea alegerea unei diete formata exclusiv din seminte si nuci, in timp ce se faceau si exercitii fizice pentru a elimina toata grasimea corporala. Stadiul dura 1000 de zile.

In a doua parte a procesului, calugarul urma sa manance numai scoarta si radacini de pin si sa bea un ceai otravitor facut din seva copacului urushi, folosita in mod normal pentru lacuirea bolurilor. Seva continea Urushiol, ce inducea vomitat si pierdere a lichidelor corporale. Stadiul dura alte 1000 de zile.

In final, calugarul se inchidea intr-un cavou de piatra ingust care ii permitea sa stea doar in pozitia de lotus. Cavoul era sigilat si doar un tub era lasat pentru a aduce aer proaspat in incapere. Calugarului i se dadea un clopotel. Cat timp mai era in viata, calugarul suna clopotelul. Cand nu se mai auzea clopotelul se sigila complet cavoul, deoarece calugarul era mort.

Se crede ca sute de calugari au incercat sa devina Sokushinbutsu, dar multi nu au reusit. In Japonia au fost gasite intre 16 si 24 de mumii Sokushinbutsu, cea mai recenta in iulie 2010.

Madame Butterfly

Ca tot omu pasionat de Japonia, in momentul in care a aparut Madame Butterfly la colectia de opere faimoase scoasa de Adevarul am luat-o si m-am pus sa o vad, findca la Opera din Timisoara inca nu am prins o reprezentatie.

Daca o privesti din punctul de vedere al unui pasionat al culturii si traditiilor japoneze te cam superi, ca o mare parte din gesturi, actiuni, pana si haine nu se potrivesc de loc cu ce te-ai astepta de la societatea japoneza de sfarsit de secol XIX. Daca te uiti pentru muzica, nu pot sa spun ca am fost la fel de impresionata ca la alte opere (sincer Puccini ma cam lasa rece-in afara de Boema nu prea il agreez). Daca te uiti pentru joc, e bine, desi Suzuki o eclipseaza pe Cho-Cho-san, avand un comportament mult mai "japonez". Povestea e un pic prea melodramatica pentru mine, dar e vorba de o opera de-a lui Puccini, asa ca nu putea fi altcumva.

Religia in Japonia

In Japonia exista o multitudine de religii care au fost aduse in tara de-a lungul timpului de catre misionari, insa cele mai multe se bazeaza pe invataturi Budiste si Shintoiste. Japonezii traiesc intr-un sincretism cu religiile existente in arhipelag, nascandu-se shinto, casatorindu-se crestin si fiind inmormantati budist.

Conform unor statistici oficiale intre 84 si 96% dintre japonezi sunt fie budisti fie shintoisti, restul de 4-16% facand parte din minoritatile religioase, cu toate acceptate de statul Japonez. Multi contesta insa aceste date, in mare parte datorita faptului ca nasterile sunt inregistrate la templu, chiar daca persoana respectiva nu va continua sa practive religia.



Printre minoritatile cele mai reprezentative sunt, crestinii, islamistii, hinduistii si judaistii.

Pe insulele Ryukyu se practica credintele istoric traditionale Ryukyuan, care au fost de-a lungul timpului de invataturi confucianiste, budiste si shintoiste.