In Japonia antica, primele evantaie rigide au venit pe calea Chinei in jurul anilor 600, in timp ce evantaiele pliabile au fost inventate in Japonia insasi undeva intre anii 600 si 900 si erau utilizate exclusiv de calugari si administratori publici care le foloseau pentru notite sau pentru a exersa caligrafia caracterelor chinezesti. Conform povestii Song Sui (istoria lui Song), calugarul Japonez Chonen a oferit o serie de evantaie pliabile precum si 2 evantaie rigide de hartie kawahori-ogi(蝙蝠扇) imparatului Chinei in anul 988.
Evantaiele pliabile au ajuns sa fie asa de populare incat in perioada Heian s-au promulgat o serie de legi protocolare care restriction decoratiunile atat de pe hiogi cat si pe cele de hartie.
Pana si in zilele noastre evantaiele de hartie cu ciucuri colorati puternic sunt folosite de preotii Shinto cand trebuie sa se imbrace in costumul formal al curtii imparatesti (cand se casatoresc, de exemplu imparatul cu imparateasa).
Evantaiele clasice din hartie se imprimau pe hartie produsa manual, cele imprimate pe hartie din productie de masa aparand doar in secolul at 19-lea si au, evident, o textura mult mai matasoasa. La fel ca preotii Shinto, geishele de toate tipurile, dar mai ales maiko-urile folosesc evantaiele in timpul dansurilor.
Varietati de sensu sunt:
“Hi-ougi” cele mai vechi tipuri de evantaie, folosite in ceremonii si pentru decoratii, facute din fasii subtiri de lemn de cedru(hinoki) care sunt cusute impreuna cu fir de matase. Numarul de fasii premise era strict legat de rangul persoanei care urma sa detina evantaiul.
“Kawahori-sen” sunt folosite in general pentru decoratie si sunt genul care au derivate din Hi-ougi in perioada Heian.
“Cha-sen” sunt folosite in ceremonia ceaiului si are doua marimi traditionale: una de 18 cm pentru barbate si una de 15 cm pentru femei
“Mai-ougi” sunt evantaiele folosite in dansurile traditionale japoneze care, desi foarte comune, se diferentiaza prin culoare, marime sau design. Fasiile care erau cuprinse in acest tip de avantai variau de la mica, os, fildes, sidef, lemn de santal sau chiar carapace de testoasa.
Unghiul evantaielor prezentate variaza intre 90 si 180 de grade cel mai comun fiind cel de 120 de grade. Au ajuns sa fie atat de utilizate incat tessen-urile (sau evantaiele de fier-folosite pentru lupte) treceau neobservate si deci erau perfecte pentru a surprinde inamicul.
Acum cateva zile mi-o venit prietenii in vizita in Gent si asa ca i-am dus, bineinteles, la plimbare prin stanga si dreapta. In plimbari am dat peste un targ de carte/expozitie cu vanzare/buchinisti/oameni care aveau carti de vanzare in principiu si am vazut cartea Madame Sadayakko- Gheisa care a sedus vestul, scrisa de Lesley Downer.
Cum mai citisem alte doua carti ale autoarei pe subiectul Japonia/gheise am zis ca n-o sa strice daca o iau si pe asta si am inceput sa citesc (am mai mentionat-o pe autoare aici)
Si doamne nici nu va puteti imagina cat de fericita am fost ca am cumparat cartea. Doamna Sadayakko a influentat cu sau fara voia ei modul in care Europa si America au stereotipizat Japonia in ultima suta de ani.
Doamna kawakami Sadayakko a fost fiica unei familii de samurai de rang jos, care inainte a atinge varsta de 10 ani a fost vanduta unei case de geisha, in scopul antrenarii ei si usurarii povarei financiare a parintilor (care aveau deja inca 11 copii).
Cu ajutorul mamei adoptive Kamekichi sefa casei de geisha Hamada din districtul Yoshicho Yakko (pe numele de geisha, Sada pe numele de botez) a ajuns sa devina cea mai faimoasa geisha din Japonia, avand ca danna (protector/finantator) pe primul ministru al vremii Itō Hirobumi. Spre deosebire de majoritatea femeilor din perioada respectiva (adica anii 1880) Yakko stia sa scrie si sa citeasca, fapt foarte impresionant avand in vedere ca prima scoala pentru femei a fost deschisa in 1870 si nu era decat pentru membre ale familiilor bogate si bine puse in societate.
Spre marea dezamagire a mea, am aflat ca Yakko s-a casatorit cu Otojiro Kawakami, un actor faimos al respectivei vremi, un fel de star/rapper contemporan, care desi dornic sa aduca teatrul vestic in Japonia se comporta vulgar, violent si necredincios cu Yakko. Dar avea farmec, zice autoarea, asa ca trebuie sa intelegem de ce s-a indragostit saraca fata de el.
Impreuna cu el si cu inca o mana de actori, Yakko a pornit, dupa multe alte periperii prin Japonia, in tur international, prin America si Europa, incercand sa faca ceva bani ca sa poata sa-si plateasca o cantitate imensa de datorii pe care sotu-su s-o gasit sa o faca.
Ajung pe coasta de vest a Americii si timp ca cateva luni sunt mai gata muritori de foame, din cauza ca nu stiu limba, nu stiu gusturile publicului American in materie de teatru si (in stilul japonez) incercand sa pastreze aparentele se cazeaza la cele mai scumpe hoteluri din oras. Banii pe care-i castiga de la comunitatea emigrantilor Japonezi nu poate sa-i tina mult si pana cand nu ajung la Chicago ajung sa lesine pe scena de malnutritie.
In primul tur mai gata ca erau muritori de foame. In al doilea Yakko si trupa ei au jucat in fata Printului Edward al VII-lea al Angliei, Franz Josef al Austriei, Ferninand al Romaniei si Tsarul Nikolai al II-lea al Rusiei. A fost pictata de Picasso, ceruta ca model de Rodin, cautata de Gustav Klimt pentru o reprezentatie privata, muza pentru Guerlain care i-a scos parfum si inspiratie pentru Saint Denis (care a continuat sa ii utilizeze miscarile cand inventa dansul modern). Puccini a venit la reprezentatiile ei ca sa inteleaga mai bine cum sa o descrie pe Madame Butterfly si a "furat" o melodie de shamisen dintr-o piesa de teatru pe care trupa japoneza o interpreta si a integrat-o in faimoasa opera.
Pe scurt Sadayakko a fost faimoasa la nivel international inainte sa ajunga faimoasa in Japonia.
Dupa ce s-a intors in tara s-a pus pe treaba si a construit impreuna cu sotul ei un teatru modern, in care si-au utilizat toate cunostintele de regie, lumina si décor pe care le-au invatat in pelegrinajele in strainatate. Au prezentat publicului japonez piese vestice atat traditionale si contemporane vremii si desi vazuta tot ca o gheisa transformata in actrita (deci josul josului societatii) a ajuns sa fie iubita de toti si sa influenteze pe multi.
Cartea povesteste in detaliu viata lui Sadayakko, de la momentul in care a fost vanduta casei de geisha pana la moartea acesteia, despartind in capitole etapele faimei celebrei femei. Stilul cartii este usor, jurnalistic cu usoare tente melodramatice, dar parca se cuvine pentru o biografie a unei actrite.
Recomand sincer cartea, nu doar celor interesati de Japonia sau actorie ci si pentru oricine interesat sa afle cum a fost influentata imaginea Japoniei in vest si cum unele stereotipuri care dainuie si azi au fost create, cu sau fara voia ei, de o singura persoana.
Anecdota de servici: i-am aratat cartea la o colega japoneza, la care tipa zice "O stiu pe femeia asta." Eu, crezand ca vorbeste despre Sadayakko, zic "da, pai era destul de cunoscuta in perioada respectiva si a influentat foarte mult modul in care Europa si America se raporteaza la Japonia...". Colega ma intrerupe politicos si zice "Nu, nu , n-am auzit de gheisa, dar o stiu pe autoare. Ne plimbam prin aceleasi cercuri cand locuiam in Londra."
Na bun atunci. "Daca o mai vezi sa-i spui ca-mi plac cartile ei."
Sa incep postarea asta prin a spune ca-mi place de Wolverine. Mi-a placut de el inca din primul film Xmen atat ca personaj cat si actorul care-l joaca. Din acest motiv am crezut ca nu voi putea fi obiectiva cand urma sa vad noul film.
Dar l-am vazut. Si desi m-am distrat, nu mi-a placut ce au facut din cultura japoneza. Am apucat sa fiu foarte obiectiva, zic eu si as dori sa comentez aici problemele pe care filmul le are cu privire la modul in care abordeaza cultura tarii in care se petrece, nu restul elementelor.
Scena de inceput a filmului arata cum un grup de soldati mai mari in rang isi fac seppuku su cateva momente inainte ca bomba atomica de la Nagasaki sa explodeze. De ce? N-are nici o logica, sincer, considerand ca nu aveau cum sa moara pana-i ajungea explozia, cu 10 secunde mai tarziu.
Primul personaj japonez care apare in film si are rolul de calauza pentru Logan de-a lungul intregului film este Yukio. In momentul in care incepe sa vorbeasca, in mai putin de cateva minute, spune 3 lucruri importante pentru intriga, toate legate de eterna "onoare":
Wolverine trebuie sa mearga la Tokyo sa-si reintalneasca un vechi prieten pentru daca nu ar fi dezonorabil
Yukio spune ca a acceptat misiunea pe care seful ei i-a dat-o pentru ca "e o onoare sa-l intalneasca pe un astfel de soldat"
Ofera sa-l plateasca pe Wolverine pentru excursia lui in Japonia cu "ceea ce-si doreste orice soldat: o moarte onorabila"
Parca-ti dau cu ciocanul in cap de fiecare data si-ti tipa in ureche: VORBIM DESPRE JAPONIA, ASA CA ONOAREA E LUCRU MARE PENTRU EI!!
E enervant si reduc foarte mult motivatia din spatele onoarei, fiindca exista evident un motiv pentru care onoarea e asa de importanta, dar nimeni nu se chinuie sa explice absolut nimic si sa luam de-a buna ca "japonezii sunt stranii asa ca credeti-ne cand va zicem ca onoarea e chestie importanta pentru ei".
O alta scena care a avut rol pur de socare, zic eu, este una in care Wolverine este nevoit sa-si petreaca noaptea impreuna cu una din personajele principale intr-un love hotel. Ii cer receptionistei sa inchirieze doua camere una langa alta. Doamna le zice ca nu are asa ceva, deci pot sa aleaga doar intre camera "misiune spre Marte", "cabinetul unei asistente medicale" si "temnita". Nu are nici un rol in film, din nou, decat sa socheze publicul despre cat de stranie este viata sexuala a japonezilor (deja destul de fetisizata in filmele pornografice).
Alta parte enervanta e ca incearca sa arate totul si nimic. Apare Yakuza, apar samurai si ninja, arata Tokyo-ul si shinkansen-ul, arata coasta si casele vechi traditionale, dar fiecare scena dureaza atat de putin ca ai impresia ca nu vor sa-ti prezinte tara in sine cat sa foloseasca tara drept fundal straniu care sa atraga privirea si sa mentina interesul cand scenele de batalie nu sunt destule.
Daca ar fi lungit filmul cu vreo 10 minute si ar fi depus un pic mai mult efort in explicarea anumitor aspecte poata ca reuseau sa drege buba, dar ce au acum este pur si simplu o caricatura, o schita a ideii de Japonia, care se bazeaza foarte mult pe clisee si scene de soc. Si e pacat.
Daca poate cineva sa ma ajute cu un raspuns as fi extrem de recunoscatoare. Stiti cumva daca Discovery Science posteaza pe internet video-urile exclusive pe care le arata la televizor? Caut de ceva timp un videoclip despre agricultura in Japonia dupa tsunami si nu am avut noroc.
O postare pe acest subiect o voi face in viitorul apropiat, dar as dori si acel videoclip, pentru o mai buna ilustrare.
Intre timp va las cu o serie de video-uri gasite pe site-ul Discovery in timp ce il cautam pe cel mentionat
Nu am reusit sa fac postarea pe care as fi dorit-o, din cauza examenelor. Cum mai am ultimul in 2 zile, timpul meu este destul de limitat asa ca postez altceva de "filler" pana cand apuc sa ma pun jos si sa scriu ca lumea.
Campania "I'm a culture not a costume" (sunt o cultura nu un costum) a fost lansata in SUA pentru a constientiza tinerii petrecareti cu privire la costumele preluate din alte culturi si super-simplificate, pentru a continua o imagine negativa si stereotipizata a anumitor aspecte ale unei culturi mult mai vaste decat poate exemplifica un costum.
In acest sens a aparut si o imagine cu o tanara japoneza tinand in mana poza cu o pseudo-geisha
Cel mai probabil voi face o recenzie a cartii in momentul in care se va termina sesiunea, dar intre timp simt nevoia sa impartasesc o mica bucatica din carte care m-a impresionat.
Citez toata scena, fiindca se explica singura:
"Ei, bine, incepu el, nu stiu cum mai stau lucrurile in prezent, dar in trecut, mizu-age dura sapte zile. Stapana unei case de geishe alegea pe acel barbat caruia ii revenea onoarea de a savarsi ritualul. Iar aceasta era si o mare responsabilitate, tineti seama de acest lucru. Nu se alegea un barbat tanar, caci acesta ar fi fost prea dur, ci un barbat mai in varsta, respectabil, bogat si cinstit." [...]
"Mai intai, okasan sau una dintre geishe pregatea o camera. Apoi, aseza trei oua pe o perna si se retragea intr-o camera alaturata. [...] Apoi barbatul o indemna pe maiko sa se intinda pe pat, dupa care spargea cele trei oua, inghitea galbenusurile, iar albusurile le intindea intre coapsele novicei. Dupa acea ii spunea 'Acesta este mizu-age. Noapte buna, draga mea!' si stingea lumina. Pentru noaptea urmatoare, camera era pregatita in aceeasi maniera, barbatul spargea din nou ouale, inghitea galbenusurile si aplica albusurile pe coapsele fetei spunandu-i la final 'Acesta este mizu-age. Somn usor, draga mea!'.
Ritualul se repeta in fiecare noapte, insa de fiecare data barbatul atingea tot mai sus si mai profund coapsele fetei. Atunci cand venea ziua a saptea, maiko era deja obisnuita cu acest ritual si era foarte relaxata, iar barbatul avea mai multa putere datorita galbenusurilor de ou, astfel ca mizu-age se infaptuia cu usurinta"
Mai mult ca sigur ca ati auzit cu totii de Memoriile unei gheise. Filmul, sau cartea, nu conteaza.
Dupa cum am scris intr-o postare veche de tot, autorul cartii, Arthur Golden, a citat-o ca fiind un ajutor imens in scrierea cartii pe Mineko Iwasaki, cea mai faimoasa gheisa din Kyoto in perioada postbelica.
Iwasaki-san a negat acest lucru, spunand ca Arthur Golden a scris o carte care nu are nici o legatura cu gheisele si ca a defaimat practica, transformand-o dintr-o opera de arta intr-un act de semi-prostitutie. Ca sa incerce sa explice lumii viziunea adevarata, ea la randul ei a scris o carte, aparuta la Humanitas numita Adevarata viata de gheisa, pentru a contracara minciunile descrise de Golden.
Am aflat acum ca din carte a iesit un film numit Hana Ikusa (razboiul florilor) si postez prima parte din el, urmand ca restul sa-l gasiti la linkul din finalul postarii.
Ca tot omu pasionat de Japonia, in momentul in care a aparut Madame Butterfly la colectia de opere faimoase scoasa de Adevarul am luat-o si m-am pus sa o vad, findca la Opera din Timisoara inca nu am prins o reprezentatie.
Daca o privesti din punctul de vedere al unui pasionat al culturii si traditiilor japoneze te cam superi, ca o mare parte din gesturi, actiuni, pana si haine nu se potrivesc de loc cu ce te-ai astepta de la societatea japoneza de sfarsit de secol XIX. Daca te uiti pentru muzica, nu pot sa spun ca am fost la fel de impresionata ca la alte opere (sincer Puccini ma cam lasa rece-in afara de Boema nu prea il agreez). Daca te uiti pentru joc, e bine, desi Suzuki o eclipseaza pe Cho-Cho-san, avand un comportament mult mai "japonez". Povestea e un pic prea melodramatica pentru mine, dar e vorba de o opera de-a lui Puccini, asa ca nu putea fi altcumva.
Daca tot suntem la capitolul cadouri de ziua mea (si asa am fost de cateva postari :P) ma simt obligata sa mai postez si ce am primit de la colegii de serviciu, pe langa niste produse de cosmetica pe baza de bambus ;)
Tocmai am terminat de citit minunata carte Geisha, scrisa de Lesley Downer si ma aflu intr-o stare contemplativa. Sunt in acelasi timp si usor intrigata, asa ca am decis sa scriu un mic articol despre intrebarile care par sa nu-mi dea pace.
Ca sa clarificam totul de la inceput, cunostiintele mele legate de cultura geishelor sunt destul de limitate. Ca probabil mare majoritate a lumii am vazut Memoriile unei geishe cand aparuse. Am citit dupa acea si cartea. Ca sa contrabalansez imaginea pe care mi-a oferit-o un gaijin asupra practicilor (Arthur Golden) am cumparat cartea lui Mineko Iwasaki, Adevarata viata de geisha, pentru ca am vrut sa citesc si varianta ei (ea este cea pe care s-a bazat Arthur in creerea personajului Sayuri). Aveam, deci, un punct de vedere japonez asupra lucrurilor. Intr-un final, de ziua mea am primit de la colegi aceasta ultima carte, scrisa de o eminenta in cultura si traditia geishelor si pot sa afirm ca mi-am largit orizonturile.
Cartea este foarte bine structurata, luand la puricat istoria geishelor, dupa care explica in detaliu viata ultimelor comunitati de geisha existente in Japonia (majoritatea lor aflandu-se in Kyoto si Tokyo), precum si copiile ieftine de geisha (denumire asemanatoare, comportament si cultura total diferite) care mai au aparut prin tara datorita cererii de ‘ceva nou’.
Insa problema mea de data asta nu este legata de geisha si de japonezi ci de vestici. Vom ajunge si acolo imediat.
Cand am aflat prima data despre geisha, am fost invatata sa inteleg ca ele sunt un fel de curtezane, platite pentru a distra barbatii si nimic mai mult. Daca doreau servicii sexuale se duceau la tayuu sau prostituate de rang inferior. Geishele isi vindeau talentele, nu corpul.
In urma citirii cartii lui Lesley am aflat ca de fapt si geishele ofera servicii sexuale unor clienti exclusivi, danna (pana intr-un punct soti, dar nu chiar), si ca la inceputul carierei au parte de o ceremonie de mizuage (adica de dezvirginare), in care un barbat ofera o suma substantiala de bani pentru a desvirgina viitoarea maiko cu drepturi depline. Aceasta traditie nu se mai tine, inca de prin anii 50’ cand guvernul japonez a introdus legea de ilegalizare a prostitutiei.
De-a lungul istoriei lor, geishele au fost considerate pe rand dansatoare, actrite, cantarete, curtezane, concubine si inca cate si mai cate. Evident ca ce scriu eu aici este extrem de simplificat si vulgar, dar cealalta metoda ar fi fost sa transcriu cartea, cuvant cu cuvant, din cauza ca nu se poate rezuma.
Acum, pot sa zic ca am anumite pretentii de la mine, cu privire la mentalitatea pe care ar trebui sa o am fata de cultura si traditiile Japoniei. Sunt prea interesata si implicata in ele ca sa nu am pretentii mai ridicate de la mine decat de la o persoana necunoscatoare. Si totusi, in timp ce citeam cartea, aveam ba momente de reviriment, ba momente de judecata clara fata de anumite comportamente si cutume.
De ce? Am incercat sa gasesc un motiv mai inteligent, dar concluzia la care am ajuns e ca simt ceea ce simt din cauza ca “la noi nu se face asa”. Si deci, printr-o greseala clara de intelegere, judec anumite aspecte ale traditiei lor prin prisma traditiei mele.
Asa ca am ajuns la o mare dilema. Cum putem noi, vesticii, sa intelegem vreodata Japonia si viceversa, atata timp cat este aproape imposbil sa te separi de cultura in care ai crescut si trait? Putem cel mult sa pricepem la un nivel intelectual de ce fac anumite lucruri intr-un mod si nu in altul, dar niciodata nu vom putea intelege esenta lucrurilor.
In aceasi ordine de idei, cum am putea avea vreodata impresia ca vesticii nu vor face o definire clara a geishelor ca fiind nimic mai mult decat prostituate, care mai stiu sa si vorbeasca cu tine, atata timp cat intelegerea acestei culturi a “lumii placerii” se face cu greu, cu multa bunavointa din partea ambelor parti si cu ore si ore pierdute in incercarea de a ajunge la adevar.
In lumea vitezei de astazi, mai ai timp sa stai si sa gandesti?
Sunt cei mai tari din lume! Stiu ca toata lumea zice chestia asta despre prietenii lor, dar eu o sa va mai si explic care-i motivul pentru care fac aceasta afirmatie :D.
Ieri dat-am party de ziua mea si aproape 90% din cadourile primite aveau de-a face cu Japonia. Evident ca pasiunea mea pentru aceasta tara este stiuta de toti. Daca imi impartasesc gandurile cu voi, pe net, si nici macar nu va cunosc, evident ca pe prietenii mei i-am aiurit deja cu atata Japonie.
Dupa cum puteti observa din poze am primit tot ce si-ar putea dori un gaijin (tamagonigiri plush toy included!)
Evident ca au existat tachinari la adresa chashaku-lui, fiindca baietii nu se puteau abtine de la comentarii de genu: "E un bat!" Da, dar ce bat frumos, nu? :D
Sa explic deci ce se vede. 1 bucata plush in forma de tamagonigiri 1 bucata tava de servit sushi 1 bucata bol pe care scrie "prietenie" 2 bucati cani termoizolante pentru ceai 1 bucata chashaku 1 bucata tricou hand made pe care scrie Bakayarou ("Idiot" sau "Prostule" in traducere libera)
Pe langa cele vazute in poze am mai primit un ceai (rog persoana care mi l-a dat sa nu se supere ca nu a fost inclus in poze dar il deschisesem deja si nu se face sa areti chestii juma pline :P ) si un tricou super dragut, tot hand made.
Din cauza problemelor de shipping (e-bay-ul asta!) mai am cateva cadouri care inca nu au ajuns la timp, printre care un hishaku (polonic din bambus pentru ceremonia ceaiului) si cateva carti, printre care si Geisha a lui Lesley Downer (cata eminenta printre oamenii care studiaza cultura geishelor)
Deci ca sa rezum totul intr-o fraza: AM CEI MAI TARI PRIETENI DIN LUME!
(da, stiu, pe biroul meu e dezordine de nedescris, dar atata timp cat stiu unde se afla lucrurile nu o sa ma pun sa fac curat)
O sa ajung sa va omor cu filmul asta, dar are atatea scene minunate ca nu ma pot abtine sa nu le impartasesc si poate asa va conving, in caz de nu a-ti facut-o deja, sa cititi si cartea
Wow, n-am mai postat de mult. Lipsa de timp, nu lipsa de dorinta, credeti-ma. Scoala m-a cam acaparat, dar reincerc sa-mi intru in ritm
Acum doua zile am avut norocul sa vad la televizor un foarte frumos documentar facut despre procesul prin care o femeie din zilele noastre poate deveni geisha. Am si mai mare noroc ca documentarul se gaseste si pe youtube, dar, asa cum trebuie pentru putin echilibru, am ghinionul ca nu-l pot embedd-ui ci numai sa ofer linkul. Va promit ca daca-l accesati nu veti regreta. Pe mine chiar m-a mirat cat de aproape de adevar a fost filmul Memoriile unei geishe.
Mineko Iwasaki s-a nascut pe 2 noiembrie 1949 in Kyoto. A ramas in cultura japoneza ca cea mai buna geisha care a existat.
A devenit faimoasa la nivel international cand Arthur Golden a folosit-o ca model pentru cartea sa, Memoriile unei geishe, si pentru personajul principal Sayuri.
Deoarece cartea lui Golden nu descrie corect viata de geisha, Iwasaki a hotarat sa-si scrie autobiografia, Adevarata viata de gheisa, pentru a contracara minciunile descrise de Golden. Cartea a aparut si in Romania la editura Humanitas.