Lupii japonezi

Uneori nici eu nu stiu cum ajung sa aflu chestii de pe internet. Am vazut un articol cu o serie de dinozauri descoperiti in Romania, pe ce era odata insula Hateg. Neavand habar despre ce e vorba in propozitie am cautat pe Wikipedia insula Hateg (care era pare-se o insula in marea Tetis in perioada Cretacica tarzie). Si cica pe insula Hateg se putea vedea clar o forma de nanism insular a dinozaurilor. Nanismul insular (alta chestie de care nu stiam) este fenomenul adaptativ prin care un animal mai mare de pe continent evolueaza sa aiba dimensiuni mai mici in momentul in care ajunge printr-o modalitate sau alta sa locuiasca intr-o insula. Si ce exemple de astfel de evolutie am gasit intr-o insula in care sunt interesata personal?

In Japonia au existat pana in secolul trecut doua specii de lup. Una numita Canis lupus hodophilax-o subspecie de lup gri endemica insulelor Honshū, Shikoku, and Kyūshū- si una numita canis lupus hattai-o subspecie de lup gri care era nativa zonei de nord est a Asiei si se gasea in Hokkaidō si (poate) inca se mai gaseste in insula ruseasca Sakhalin.

Hodophilax si-a luat numele de la cuvintele grecesti hodo care inseamna cale si phylax care inseamna pazitor, fiindca in folclorul japonez lupii protejau calatorii. Ultimul specimen identificat a fost in 1905 in prefectura Nara. Motivul pentru care a disparut si hodophilax si hattai a fost politica de stat dusa in perioada Meiji si stilul vestic de agricultura care a dus la deforestare si implicit la reducerea spatiului de locuit al animalelor (reusind sa uciga toti lupii intr-o singura generatie)

Cultura nativa Ainu respectau lupul ca zeitate si unele comunitati ca cele din Tokachi si Hidaka considerau ca populatia Ainu a rezultat din uniunea dintre un lup alb si o zeita.

In Shintoism ōkami-ul era vazut ca mesager al spiritelor si oferea protectie impotriva anialelor care distrugeau recoltele ca mistretul sau caprioarele.
In folclorul japonez exista credinta okuriōkami ("lupul escorta") care urmarea pe cineva care se plimba singur noaptea prin padure pana cand ajungeau acasa teferi.

Shiritori (しりとり)

Asa cum in Romania lumea stie de fazan, jocul in care trebuie sa inlantui cuvinte de la jucator la jucator, fiecare cuvant incepand cu silaba finala a cuvantului precedent, asa stiu si japonezii de shiritori.

Jocul, denumit de la derivatul frazei 尻を取る (shiri o toru) adica a lua spatele/finalul, este exact la fel ca fazan doar ca in loc de ultima silaba se ia ultimul semn hiragana din cuvant.

Jocul incepe in mod normal cu cuvantul "shiritori" deci urmatorul cuvant trebuie sa inceapa cu "ri", si se termina cand cineva foloseste ん, adica "n", din cauza ca nu exista nici un cuvant in japoneza care sa inceapa cu hiragana ん. Spre deosebire de fazan, in care se cauta cuvintele care "inchid" ca sa se castige puncte, in Japonia cel care foloseste cuvantul care "inchide" a pierdut.

Ceva reguli mai putin stricte se leaga de finalul cu vocale lungi (nobashibō, de exemplu) in care unii considera "bo" ca finalul altii considera "o"-ul. Aceasi probleme cu hiragana-urile mici, gen じてんしゃ (jitensha, bicicleta). Unii considera finalul ca fiind "ya", altii ca fiind sha.

Evident fiecare familie are regulile proprii deci de intrebat inainte de a incepe, dar altfel e o buna metoda de a repeta cuvintele de vocabular.

Kappa (河童)

Un kappa (copil al raului) (numit alternativ kawako komahiki sau kawataro este un fel de yokai (demon) din folclorul japonez. Dupa cum reiese din nume (kawa-rau si wappa-copil) kappa este considerat un spirit al raului, clasificat in shintoism ca suijin (zeitate a apei), sau o aparitie a acestuia.

Din punct de vedere visual kappa este cel mai probabil bazat pe salamandra japoneza, un animal de prada acvatic, foarte agresiv, care poate ajunge la dimensiuni de pana la 1,5 metrii. Teoretic kappa au forma umanoida de dimensiunea unui copil, cu degetele de la maini si picioare palmate, solzi pe tot corpul si de culoare care variaza de la verde la galben la albastru si cu miros de peste. Cum avem in romana expresia "Si maimuta mai cade din copac" asa au japonezii expresia "un kappa care se ineaca intr-un rau".  

Din punct de vedere educational kappa este o modalitate prin care parintii isi educa copii despre pericolele de a se juca langa rauri sau lacuri.In folclor kappa, desi sunt capabili sa vorbeasca si sa inteleaga japoneza sunt personaeje nastrusnice care fac tot felul de prostioare de genul se uita sub kimonourile femeilor, dar, in functie de poveste, ajung sa fie si cei care pacalesc oamenii pana la inecare, sau rapesc copii care se joaca langa apa. 

Ca spiridusii din zonele europene kappa pot fi imblanziti si se spune ca odata ce te imprietenesti cu un kappa poti fi ajutat sa ai apa pentru culturile de orez, sau peste proaspat pe masa in fiecare seara. Pot fi si pacaliti sa faca anumite lucruri si din cauza politetii nu se vor oprii pana nu au terminat ce aveau de facut.

Ca sa te imprietenesti cu un kappa trebuia sa-i oferi daruri sau ofrande, cum ar fi fost de exemplu nasu (vinete japoneze), soba, natto (soia) sau mai ales castraveti, singura mancare pe care kappa o prefera mai mult decat copii de oameni. Uneori parintii japonezi scriu numele copiilor lor pe in castravete si il arunca in apa inainte sa-i lase pe copii sa se joace acolo. Din cauza asocierii castravetilor cu kappa sushi-ul cu castravete in interior si-a primit numele de kappamaki.

Restaurarea cartilor vechi

Cand am fost in Roma toamna trecuta am fost la cripta Capucinilor (calugarii, nu maimutele) si am vazut in muzeul de la intrare un videoclip de 10 minute despre restaurarea cartilor antice-proces care poate dura cativa ani si migalos de nu poate fi descris decat cu vechea expresie de "munca de chinez batran". Poate in cazul asta munca de japonez batran.

Jirayara

Acum cateva saptamani am povestit despre cartea The tattoo murder case, in care povestea personajului principal se leaga de tatuajul pe care-l are pictat pe spate.

Personajul din tatuaj e din basmul "Povestea galantului Jiraiya", poveste prezentata in diferite formate (kabuki, nuvele, carti, filme, jocuri video, etc) de cand a aparut in nuvela initiala din 1806.

Autorul se pare ca a fost inspirat de povestea unui hot din regiunea Song din China care a scris la un moment dat "Eu, am venit" pe peretele unei case in care a intrat. Numele Jiraiya (自来也) venind astfel de la: 自 Eu; 来る a veni; 也 a fi undeva.

Benzile desenate publicate intre 1839-1868, au fost influentate de poveste, dar au deviat pe alocuri, ca de exemplu numele de Jiraiya, scris acum ca 児雷也 care inseamna "tunet tanar", porecla pe care ar fi primit-o in tinerete. Jiraiya a devenit astfel si ninja in loc de hot, ceea ce a dus la influentarea opiniei cum ca ninja ar fi vrajitori.


Povestea in sine este despre un mostenitor al unui clan puternic care invata magia broastelor si devine un hot cu principii (gen Robin Hood). Se casatoreste cu Tsunade, care stie magia melcilor. Orochimaru, marele lui rival stie magia serpilor. Ajung, evident, sa se bata si Orochimaru e invins si Jiraiya primeste titlu nobiliar.

Motivul pentru care povestea a dainuit asa de mult e fiindca este varianta japoneza a "piatra hartie foarfeca" in varianta: sarpele inghite broasca, broasca manca melcul si melcul dizolva sarpele (ultima parte nu e adevarata din punct de vedere stintific, dar nu ne legam de asta).

Daca reducem povestea la esenta esentei este vorba despre o ecuatie matematica gasita in foarte multe povesti internationale: Eroul are puterea A. Are nevoie de ajutor pe care-l primeste de la o persoana care are puterea B si A+B bat inamicul cu puterea C. Cu idei asa de simple la baza evident ca povestile reusesc sa dainuie dupa atata timp

Tanuki

Tanuki-ul (狸) este o subspecie japoneza a cainelui-raton o specie de proto-canide, cu o mare influenta inca din perioade timpurii asupra folclorului tarii, recunoscut in povesti ca maestru al deghizarii si schimbarii formei, dar usor prostut. Aceasta varianta folclorica a tanuki-ului se numeste bake-danuki (化け狸) si este un tip de yokai (fantoma).

Inca din timpuri stravechi tanuki-ul a fost deificat in japoneza ca fiind cel ce guverna toate lucrurile in natura, dar dupa ce Buddhismul a fost introdus in tara toate animalele si-au pierdut divinitatea (mai putin cele care era mesageri ai zeilor-gen vulpi sau serpi). Si din cauza ca in memoria colectiva a populatiei tanuki-ul inca avea puteri a fost trecut in categoria yokai. Impreuna cu kitsune-le (vulpea japoneza) era considerat animalul tipic care-si poate schimba forma, existand si expresia ca "o vulpe are 7 deghizari, un tanuki 8" (狐七化け、狸八化け), demonstrand deci ca tanuki-ul era si mai pregatit sa amageasca oamenii si sa-i faca sa se simta prost.

De aia a existat teoria conform careia spre deosebire de vulpi, care se transforma ca sa tenteze lumea tanuki-ul o face doar ca sa se distreze.


Tanuki-ul legendar are 8 caracteristici care aduc bunastare:

• o palarie care protejeaza impotriva vremii rele sau problemelor;
• ochi mari care-l ajuta sa vada mai bine mediul inconjurator si sa ia decizii bune;
• o sticla de sake care reprezinta virtute;
• o coada mare care il ajuta sa se stabilizeze si ii da putere sa reuseasca;
• un scrot supradimensionat care simbolizeaza noroc financiar;
• un bilet de ordin, care reprezinta incredere;
• o burta mare care simbolizeaza calm si curaj;
• un zambet prietenos

Probabil cei mai multi non japonezi au auzit de tanuki prin intermediul jocurilor Mario. In cateva Super Mario Bros si Super Mario World Mario poate purta un costul "Tanooki" si atunci poate zbura, ataca inamicii cu coada sau se poate transforma intr-o statuie. Alta varianta de power up e "Super Leaf", bazata pe mitologia conform careia un tanuki foloseste frunze ca sa se poata transforma, ii da urechi si coada de tanuki cu care poate ataca.

Dreptul de a prastra numele de fata

Incepand cu 1896 in Japonia a fost promulgata o lege care obliga cuplurile care se casatoreau sa aiba acelasi nume de familie. Legea nu specifica cine trebuie sa ia numele cui, dar in viata de zi cu zi, aproximativ 96% din femei iau numele sotului.

In momentul de fata 5 femei japoneze dau in judecata statul pe motivul ca legea este "neconstitutionala si incalca drepturile civile ale cuplurilor casatorite".

Tara este foarte impartita pe subiect. Pe de o parte, 52% din japonezi considera, la fel ca Oguni Kaori, una din femeile care a pornit procesul, ca "a-ti pierde numele face dovada a faptului ca nu esti respectata... E ca si cum o parte din tine dispare. Daca a-ti schimba numele este asa de usor atunci de ce nu o fac mai multi barbati? Sistemul este cel care spune ca daca nu vrei sa-ti schimbi numele atunci nu te casatori."

Pe cealalta parte cei mai conservatori spun ca "numele este cea mai buna metoda de a lega familiile. Daca se permite ca familiile sa aiba nume diferite se risca stricarea stabilitatii sociale, ordinea publica si baza pentru sistemul social de siguranta." Unele cupluri prefera sa traiasca impreuna si sa nu se casatoreasca ca sa poata sa-si pastreze numele individiale. Insa in momentul resprectiv se creaza tot felul de probleme legate de drepturile de mostenitor. In alte cazuri, ca cel mai sus prezentat a lui Oguni Kaori, in viata personala iei numele sotului in timp ce in cea profesionala iti pastrezi numele de fata.

Multe femei considera tranzitia ca fiind un semn al progresului si o usurare a vietii pentru cei care trebuie sa se imparta intre doua nume.

Pana in momentul de fata doua curti au decis impotriva femeilor, dar paote ca decizia curtii urmatoare, pe 16 decembrie, va schimba trendul, poate din cauza ca si coincide cu incercarile prim ministrului Shinzo Abe de a atrage mai multe femei intr-un camp de munca in continua diminuare. 

Kumano Kodō

Si ca sa vorbim si despre chestii mai frumoase, ca o luna intreaga numai cu atentate am avut de-a face, am zis ca hai sa fac o postare despre Kumano Kodō, unul din doar cele 2 pelerinaje incluse in lista UNESCO de patrimoniu cultural (celalalt fiind Camino De Santiago din Spania).

Koyasan, Kumano (poza de mai sus) si Ise sunt locurile in care a aparut Buddhism-ul in Japonia, in jurul secolului al 6-lea, cand religia nu era vazuta doar ca fiind religie ci si ca un semn de civilizatie foarte apreciat in Corea si China si deci foarte dezirabil in Japonia.

Saicho si Kukai au fost cei doi preoti apropiati imparatului care au fost trimisi sa introduca noile forme de Buddhism in tara dupa ce capitala s-a mutat de la Nara la Heian-kyo (adica Kyoto-ul de astazi). In perioada Heia timpurie, cei doi preoti trageau spre practici religioase protejate de vazul oricui de munti-construind astfel complexul Tendai de pe muntele Hiei si complexul Shingon de pe muntele Koya.

Pe masura ce crestea influenta Buddhismului pe atat si credinta ca preotii care duceau vieti ascetice erau mai "eficienti" decat cei care nu o faceau. Asa ca, muntii din Kumano, acoperiti de paduri frumoase si impanziti de rauri, au devenit locul principal in care calugarii se duceau sa-si petreaca asceza, crezandu-se ca ajungeau sa aiba puteri supranaturale din cauza meditatiei si timpului de reflexie.

Aparitia Buddhismului in Japonia a trebuit sa fie integrata cu preamarirea muntilor, imprejurimilor si ale altor entitati sacre care au fost slujite de japonezi de multe secole deja. Kumano a fost locatia in care traditiile shinto si cele noi, buddhiste au interactionat.

Ise este templul shinto cel mai important din Japonia si padurile de chiparosi care-l inconjoara au fost considerate sacre din cele mai vechi timpuri.

Underground

Motivul pentru care am inceput sa fac seria asta de postari, dupa cum am zis la inceput, a fost faptul ca am inceput sa citesc cartea Underground a lui Haruki Murakami dupa ce am tinut-o mult timp pe raft, probabil din cauza ca stiam ca nu era la propriu zis o carte de Murakami, doar o carte "culeasa" de el.

Cum probabil ca am adus aminte, cartea este formata dintr-o serie de interviuri pe care Murakami si o serie de asociati le-au luat celor care au fost afectati de atacul terorist cu gaz sarin din 1995. Spre deosebire de relatarile mass media, Murakami a incercat sa dea voce experientei personale ale celor afectati si sa-i contureze individual, nu ca o gloata afectata. Fiecare a avut grade diferite de afectare, fiecare s-a recuperat in mod diferit, fiecare a avut o alta reactie emotionala la ce s-a intamplat si fiecare merita auzit si inteles.

Temele centrale ale cartii, care reies din purele relatari, fara a recurge la o voce narativa explicita sunt legate de izolare, lipsa de comunicare, munca si individualism, mai gata toti fiind nemultumiti de modul in care serviciile de urgenta au reactionat la problema.

Interviurile s-au desfasurat pe o perioada de aproape un an, fiind inregistrate pe caseta dupa care transcrise si editate (uneori chiar si de 5 ori la rand, la cererea intervievatului.) La inceputul fiecarui interviu exista o parte in care intrebarile sunt personale, dandu-i lui Murakami posibilitatea sa isi inteleaga conlocutorul mai usor.

Chiar daca cartea este formata din vocile a zeci de indivizi, dupa cum am mentionat, tematica generala reiese din modul in care toti vorbesc intr-un cor social, dezvaluind mentalitatea societatii japoneze.

In primul rand m-a impresionat faptul ca autorul zice ca multe femei nu au raspuns solicitarii de itnerviu din cauza ca nu le-a dat voie familia. Unul din interviuri chiar a si fost scos din carte dupa ce familia fetei care l-a dat s-a impotrivit. Drept pentru care auzim mult mai multe despre experienta barbatilor in respectivele momente.

Se observa foarte clar cultura muncii si orelor suplimentare arhicunoscuta in Japonia. Din cauza ca atacurile au fost dimineata multi dintre cei afectati erau navetistii care-si faceau drumul spre servici. Multi dintre ei, desi clar afectati, si-au continuat drumul spre serviciu si au inceput chiar sa si munceasca si nu au ajuns la spital decat dupa ca un coleg sau sef au insistat. La fel de multi dintre ei s-au intors inapoi la munca dupa mult prea putin timp, cand inca existau efecte fizice ale intoxicarii, dar pentru unii, care ajungeau la servici cu 1 ora jumate inainte de a incepe programul idea de a sta "fara sa faca nimic" nu le placea asa ca s-au externat, desi sufereau de oboseala cronica chiar si inainte sa aiba loc atacul.

De asemenea se putea vedea clar starea de alienare a populatiei, care nu se ajuta reciproc, nu intreba pe nimeni de unde ar veni mirosul innabusitor respectiv, etc. Unii oameni au lesinat si erau intinsi pe podea, dar navetistii, cu doar cateva exceptii, nu le dadeau nici o mana de ajutor si asteptau interventia angajatilor serviciului de metro.

Desi nu cred ca e o problema tipica japoneza, sincer nu stiu cum as fi reactionat intr-o astfel de situatie. E mai bine sa stai sa ii ajuti pe altii care au probleme clare de sanatate sau sa iesi la suprafata sa incerci sa te salvezi? Nu stiu, sincer.

Cartea se termina cu un eseu a lui Murakami in care critica modul in care a fost administrata tragedia si modul in care media a inceput sa prezinte "binele" care se bate cu "raul" si "noi" contra "lor".

Sincer, am inceput sa citesc cartea inaintea dezastrului de la Clubul Colectiv din Bucuresti si am vazut multe asemanari intre modul in care s-au comportat atat oamenii cat si autoritatile in cele doua momente si am gasit multe puncte comune. Oameni care s-au dus inapoi sa-i salveze pe altii, ambulante care au ajuns tarziu si greu, doctori care au fost supra-solicitati in fata unei probleme pe care nu erau pregatiti sa o rezolve si media senzationala care incerca sa gaseasca lucruri si mai de prost gust sa publice, doar doar mai prind cativa cititori/spectatori.

Poate nu e doar o realitate japoneza, ci o realitate umana

Kokudaka (石高)

Hai sa incercam sa explicam un termen des intalnit in carti japoneze si adesea explicat succinct in note de traducatori. Daca ati citit/vazut Shogun de exemplu cu siguranta ati dat de termenul "koku". Poate parea initial ca unitate de masurare a averii, fiindca samuraii de diverse ranguri primeau diferite cantitati de koku- cu cat mai multe cu atat mai bine si mai bogat samuraiul. Un koku(石) este de fapt o unitate de masurare a volumului, egala cu 10 shaku cubici.

Ca sa mergem pana la capat cu explicatia un shaku (standardizat doar in 1891-si micsorat ca dimensiune la acel moment) era 10/33 metrii (adica 30,3cm). Deci 3,3 shaku dau un metru. Asa ca printr-un calcul mathematic rezulta ca 1 koku e aproximativ 280 de litrii. Istoriceste s-a hotarat ca 1 koku de orez (adica aproximativ 150kg) era destul sa hraneasca un om pentru un an (un masu e unitatea destula pentru o zi).

In perioada shogunatului Tokugawa suprafata de pamant luata in considerare pentru calcularea taxelor era exprimata din punct de vedere al kuku-rilor care puteau fi produse pe acesta. Productia exacta a orezului pe suprafata de pamant evident depindea de la zona la zona si in final aveai o medie de 40% din kokudaka teoretica. Deci si taxele la randul lor se bazau nu pe orezul recoltat in sine ci pe aproximatia productiei pe zona indiferent daca era orez sau altceva (in caz ca era altceva se facea o echivalare valorica cu orezul)

Rangul daimyo-ilor era deci influentat de cantitatea de kokudaka de pe teritoriile aflate sub administrarea lor astfel incat in 1650 Shogunul controla  4,2 milioane de koku din cele 26 existente in intreaga Japonie.

Jiro dreams of sushi

Acum mult timp am postat trailerul acestui film aici. Si ma plangeam ca nu am sa-l vad niciodata in Romania. Am avut dreptate, nu l-am vazut in Romania, dar youtube-ul e international asa ca daca inca locuiam in Romania cu siguranta puteam sa-l vad si acolo daca doream.

Cuvantul shokunin din japoneza este adesea tradus ca artizan, dar bineinteles, ca orice cuvant japonez mai gata nici o traducere nu este exacta si in nici un caz nu poate prinde toate nuantele cuvantului original. Un shokunin este o persoana care are atat aptitudinile tehnice cat si atitudinea si constiinta sociala necesara pentru a indeplini cerinta data, indiferent de costurile materiale sau spirituale necesare atingerii ei. Inseamna sa faci un lucru de dragul de a-l face si a te chinui sa-l imbunatatesti continuu. Jiro-sensei, shokunin pana-n panzele albe, are multe de predat lumii.

Sper sa va placa.

IAA Frankfurt-cultura mascotelor (ゆるキャラ)

Dupa cum poate ca stiti daca mi-ati citit blogul lucrez la o companie de anvelope. Bridgestone ca sa fim mai exacti. Si compania aia pare a fi fericita cu munca pe care o fac fiindca mi-a facut cadou, mie si sefilor mei, o zi la IAA in Frankfurt sa ne uitam la masini si la anvelope si sa facem ceva "spionaj industrial".

Si uite ce chestie, cand ajungem la standul Toyota apar doua mascote care se plimba in jur si sar amuzate cand lumea vine langa ele. (Tocmai ce avea loc o tombola asa ca nu am putut sa ajung prea aproape de ele sa le pozez mai bine)
Sefu se amuza. Sefu 2 la fel. Eu sunt super incantata ca in sfarsit am vazut dovada clara a yuruchara (ゆるキャラ)

Yuru-chara (prescurtare a denumirii ゆるいマスコットキャラクター yurui masukotto kyarakutā) sunt mascote create de organizatii, guvern sau administratii locale pentru a atrage atentia catre un eveniment, un loc sau o firma. Este o industrie extrem de lucrativa cu vanzarii de merchandise de peste $16miliarde in 2012 a carei mascote sunt staruri nationale sau chiar internationale. Poate l-ati vazut de exemplu pe Kumamon pe internet candva.

Yuru-chara sunt create de artisti amatori, facute sa arate intentionat naiv, cu caracteristici exagerate sau simplificate, din cauza ca genul acesta de design este ce atrage populatia. Genul acesta naiv de design este ceea ce face diferenta intre un yuru-chara si o mascota profesionala.

Motivul pentru care personajele yuru-chara sunt asa de faimoase in Japonia se leaga de politeismul traditional si animismul din folclor (personaje gen kappy si tanuki-voi vorbi despre ele in postari urmatoare).
Datorita boom-ului de yuruchara  din 2007 sute de personaje au fost create, in momentul de fata avand si un catalog online numit Gotōchi-chara Catalogue in care se aduna informatii despre personaje in momentul de fata exitand aproximativ 3000 de listari. Problema multiplicarii personajelor a devenit atat de mare incat in 2014 guvernul din Osaka si-a exprimat ingrijorea cu privire la numarul mascotelor care exista in momentul de fata, fapt care duce la o diluare a brandurilor pe care le reprezinta.

Ca punct de amuzament, recomand videoclipul de mai jos care incepe prin a prezenta un pic din cultura mascotelor si o aplica la sistemul american

 

Mon (紋)

Ca am adus aminte de ideea de mon in postarea anterioara am zis sa fiu sigura ca lumea si stie despre ce vorbesc mai in adanc. Mon sau monsho sau mondokoro sau kamon sunt emblem japoneze care sunt folosite pentru a decora sau a identifica un individ sau o familie, asemanatoare cu insemnele heraldice europene. O referinta enciclopedica a mon-urilor in Japonia desemneaza 241 de categorii generale de mon-uri bazate pe asemanari structural si 5116 mon-uri separate (care nu trebuie confundat cu totalitatea mon-urilor existente. Multe au fost uitate sau au fost considerate prea obscure sa fie in compilatie)


Poate recunoasteti imaginile de mai jos ca apartinand lui Mitsubishi, Yamaha si sosul soia Kikkoman. Este o utilizare moderna a ideii de mon, neprotejata prin legea actuala, dar recunoscute in legea traditionala (in afara de Sigiliul Imperial al Crizantemei si Paulonia Primului Ministru mon-urile nu sunt protejate).

Desi nu se poate afla motivul exact pentru care au aparut, consensul este ca mon-urile au fost bucati de material care se lipeau pe haine pentru a deosebi indivizii sau pentru a simboliza apartenenta la un anumit clan sau organizatie.

Incepand cu secolul al XII-lea exista deja surse clare care demonstrau faptul ca mon-urile au inceput sa fie folosite ca insemne heraldice in batalii si deci apareau pe steaguri, corturi si echipamente.

La fel ca in cazul Europenilor, mon-urile au inceput sa fie folosite de famiiliile aristocrate si dupa acea au fost adoptate treptat de majoritatea populatiei, organizatii, temple si trupe de teatru. Din cauza ca o mare parte a populatiei era analfabeta mon-urile usurau incercarile de a recunoaste persoanele.

Mon-ul era expus si pe tinuta formala traditionala deci saca nu aveai unul iti puneai cel al unei organizatii in care te aflai sau iti creai unul "vulgar", cum multi din patura de jos o faceu. In cazul in care foloseai un mon deja existent persoana mai joasa in rang trebuia sa si-l modifice.


Uneori, se putea intampla ca un clan care patrona o serie de soldati sa le permita acestora sa utilizeze mon-ul clanului in scop propriu, sau sa-si adauge designul mon-ului seflui de clan celui personal. Dupa cum deja probabil se intuieste, actiunea era considerata o onoare imensa.

Din punct de vedere al designului, nu prea exita reguli batute-n piata. Cele mai multe mon-uri sunt formate dintr-o tinta care inconjoara o imagine abstracta a unei plante, unui animal, unui obiect ceresc, sau unui obiect creat de mana omului. Se mai pot gasi si altele cu simboluri religioase, forme geometrice sau kanji.


Nu exista traditia standardizarii designurilor asa ca acelasi mon poate avea 3-4 sau chiar mai multe modele, toate corecte si toate utilizate in diverse situatii. In afara de Paulonia cu 5-7-5 petale si Crizantema cu 16 petale (simboluri ale Primului Ministru si Imparatului), oricine poate folosi mon-uri cu crizanteme sau paulonii care arata usor diferit.


Daca se doreste, partenerii din familii diferite pot alege sa-si uneasca mon-urile (ducand la designuri din ce in ce mai complicate). Fiind monocrome culoarea in care se deseneaza un mon nu este relevanta.

Kashiki-gata

Kashiki-gata este un mulaj de lemn folosit in fabricarea dulciurilor japoneze. Fabricarea lui consta in sculptarea desenului dorit in oglinda si in negativ ca sa poata crea forma dorita in aluatul moale si, ca orice activitate traditional japoneza, nu mai exita decat o mana de oameni calificati sa faca astfel de sculpturi.

 

Kashiki-gata au inceput sa apara in perioada Edo si sunt fabricate din lemn de cires vechi de 100 de ani special pentru a mula prajituri din zahar sau din pasta dulce de fasole Azuki.

 

 

Dulciurile japoneze se impart in 5 categorii:

• Yakimono: in care se gaseste si manju (饅頭), un tip de mochi
• Utsumono
• Nerimono
• Ushimono
• Nagashimono

Ultimele 4 sunt variatiuni de wasanbon (和三盆) dulciuri din zahar crescut in prefecture Shikoku si in afara de nagashimono toate utilizeaza kashiki-gata in procesul de productie.

Istoria canabisului in Japonia

Junichi Takayasu a avut o pasiune pentru canabis inca de cand a avut 3 ani si a vazut o poza cu ninja care se antrenau sarind peste randuri de cannabis, planta care creste foarte repede si deci testa capacitatile fizice ale razboinicilor care in fiecare saptamana trebuiau sa se pregateasca sa sara din ce in ce mai sus. Acela a fost momentul in care s-a hotarat sa creasca si el cannabis. Mama sa, bineinteles, a crezut ca e o dorinta care va trece, ca in momentul in care se va face mare si va afla ca este ilegal sa detii sau sa cresti chiar si cantitati mici de marijuana (pedepsibil cu 5-7 ani de inchisoare), fiul ei isi va da seama ca visul lui nu va devein niciodata realitate.

Junichi a dovedit ca totusi poate sa-si faca un nume in tara (si in lume) ca unul dintre cei mai cunoscuti experti in marijuana si curatorul muzeului Taima Hajubutsukan, care povesteste in detalie istoria plantei in Japonia.


Istorie foarte indelungata, conform lui Takayasu, care spune ca primele dovezi ale utilizarii cannabisului in Japonia dateaza inca din perioada Jomon (10000-200 IEN) cand au fost facute vasele in care s-au gasit urme de seminte si fibre de cannabis, planta foarte importanta in acea perioada in ceea ce urma sa devina Japonia, fiindca era material prima principala utilizata in fabricarea hainelor, plaselor de pescuit si elasticului pentru arcelor cu sageti.


In secolele care au urmat cannabisul a jucat un rol important in Shintoism, fiind preamarit pentru proprietatile sale curative si prin urmare folosit pentru a binecucanta credinciosii si a exorciza spiritele malefice. Si in zilele noastre se poate vedea aceasta practica in funiile ceremonial impletite din cannabis atarnate in jurul templelor.


Pe langa zona spirituala cannabisul a mai fost folosit si de oamenii obisnuiti, conform relatarilor istoricului George Foot Moore, cum ca frunzele de cannabis erau lasate de calatori la altarele ridicate la rascruce de drumuri pentru a-si asigura o calatorie fara peripetii. De asemenea, in perioada festivalului de vara Bon, familiile intampinau spiritele mortilor cu impletituri de cannabis atarnate la tocul usii.

Pana in mijlocul secolului 20 cannabisul a fost cultivat in toata Japonia, cu preponderenta in Tohoku si Hokkaido si a aparut adesea in literature tarii, printre care si in cea mai veche culegere de poezii- Manyoshu. Apare si in poeziile haiku, care decriu etape ale cultivarii plantei.


Desi este evident ca planta a jucat un rol foarte important in viata culturala, religioasa si de zi cu zi a japonezilor expertii inca nu pot spune cu siguranta daca a fost si folosita ca drog. Desi nu exista dovezi directe, unii istorici spun ca pe masura ce sake-le era acaparat de nobilime, cannabisul se crestea peste tot si era drogul preferat de catre fermieri. Unele studii stiintifice si arata faptul ca in Japonia cannabisul are nivel de THC (tetrahydrocanabinol - substanta pshihoactiva din planta) mai ridicat decat cel din America (3,9% fata de 1,5%). Si desi nu exista dovezi de consum recreational cannabisul a facut parte din multe leacuri ale medicinii traditionale chinezesti pana in secolul at 20-lea.


In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, jumatate din productia de cannabis a tarii a fost pusa deoparte pentru a face funii si parasite pentru armata. Odata cu ocupatia Americana insa, tara a adoptat punctul de vedere al invadatorilor si in 1948 America a dat Ordonanta de Control a Canabisului - care si in ziua de azi sta la baza legilor anti cannabis in Japonia. Exista multe speculatii cu privire la motivul adevarat pentru care Americanii au impus o interdictie fata de cannabis (considerand ca drogurile gen amfetamine au avut piata libera pana in 1951). Multi spun ca odata cu descurajarea artelor precun kendo sau judo, interzicerea canabisului a fost o modalitate de a scoate militarismul din Japonia.

Desi fermierii au primit permisiunea imparatului Hirohito sa creasca in continuare planta numarul cultivatorilor a scazut la mai putin de 60. Unul din motivele pentru care a scazut asa de mult cantitatea este popularitatea crescanda a fibrelor sintetice si pretul ridicat de a reinnoi licenta de a cultiva canabisul.
Din cate stie Takayasu, exista doar o singura persoana de 84 de ani care mai stie tot ciclul plantei de la samanta la fibra si cand ea va muri va muri si intelepciunea cu care se cultiva aceasta planta.
Takayasu incearca sa educe in continuare oamenii organizand tururi anuale catre fermele din apropierea muzeului sau, demonstrand cat de ecologica si intensive este cresterea acestor plante si da lectii de a tese fibre de cannabis a carui material se potriveste perfect cu nevoile climatice ale Japoniei. “Japoniezii au un viziune negative fata de cannabis, dar eu vreau sa-i ajut sa inteleaga adevarul si vreau sa-i protejez istoria. 

Daca aveti candva sansa sa va duceti la muzeu puteti afla mai multe informatii despre el pe pagina de facebook.

Uimire si cutremur

Cultura organizationala japoneza... multe mai am sa spun despre ea. Chiar si inainte sa ma angajez la o firma japoneza puteam clar sa-mi dau seama de diferentele de gandire si comportament a angajatilor europeni fata de cei japonezi. Sau poate ca nu chiar toti europenii.


Pot sa zic sincer ca Europa de est se aseamana in anumite puncte mai degraba cu Asia decat cu Europa de vest. Cel putin din comportamentul romanesc, am ajuns la concluzia ca ne asemanam mai tare in anumite lucruri cu japonezii decat cu vesticii(sau poate o fi doar modul in care am fost crescuta eu, nu stii).



Dar sa dau doua exemple vagi de aceasta diferenta, ca sa nu explic toata intriga, in caz de vreti s-o cititi:

• Cand Amélie face o greseala sefa ii spune ca a facut de rusine toata echipa. Amélie spune ca nu a facut de rusine pe nimeni inafara de sine.
• Sefa se duce la toaleta ca sa planga, dorind sa fie singura si sa nu strice fatada pe care o are cu colegii de servici. Amélie vine sa o consoleze, in spirit de colegialitate si intelegere. Sefa o vede ca pe un afront.

Cartea este satira, sper, ca altfel nu inteleg cum ar putea o angajata sa se comporte la propriu ca o nebuna fara sa fie data afara din firma. Filmul este foarte bun, ironic, iar actrita Sylvie Testud (care joaca rolul principal) a si luat un premiu Cesar pentru prestatia oferita. Recomandate amandoua, daca le citesti cu mentalitatea potrivita.



Si apropo, titlu face referire la modul in care trebuie sa te comporti cand te intalnesti cu imparatul Japoniei: sa-l privesti cu uimire si cutremur."

Nici Eva nici Adam

Amelie Nothomb este o scriitoare francofona, fiica a unor diplomati Belgieni care si-a petrecut primii ani din viata in Japonia, in timp ce parintii ei lucrau acolo la ambasada. Perioada acea din copilarie, desi relativ scurta, a marcat-o profund, considerand plecarea din Japonia ca fiind o despartire de nesuportat.

Intre timp, incepand din 1992 incoace, a scris cam un roman pe an, carti usurele din punctul meu de vedere, dar foarte amuzante si bine vazute de criticii literari, cu un limbaj extrem de variat. In liceu am citit cam 6 din cartile ei, incepand evident cu cele in care era mentionata Japonia.

Cele doua carti (Stupeur et tremblement si Ni d’Ève ni d’Adam) descriu perioada din tineretea autoarei, cam de pe la 20 de ani, cand s-a intors in Japonia sa lucreze la o firma international autohtona. In Stupeur et tremblement isi descrie viata profesionala in timp ce in Ni d’Ève ni d’Adam o descrie pe cea personala. Amandoua carti au dat nastere la doua adaptari cinematografice, una care a aparut acum cativa ani (si despre care voi vorbi intr-o alta postare) si una care a aparut la sfarsitul anului trecut, dupa cum descrie trailerul de mai jos.

Recomand cartea, daca nu pentru subiectul impresionant atunci pentru limbajul amuzant si pentru a citi cum o mama japoneza pune la punct pretendetele pentru fiul sau.

Clopot suzu (鈴)

Clopoteii suzu (鈴) sunt clopotei rotunzi Shinto care contin pietricele producatoare de zgomot in interior. Desi se pot gasi in multe marimi cei pentru brelocuri au denumirea speciala de omamori お守り.

In templele Shinto un suzu mare pazeste intrarea si se spune ca daca-l zdrangani atragi kami si odata cu ei potere pozitiva si respingi spiritele rele. Suzu mai micuti, care pot fi tinuti in mana, se folosesc in cadrul ceremoniilor Shinto pentru a oferi un cadru cvasi muzical actiunilor

Motivul penru care am decis sa fac o mica postare despre suzu este faptul ca designul lor a fost folosit pe post de inspiratie pentru personajul Baymax din filmul animat Big Hero 6, despre care vreau sa vorbesc saptamana viitoare, avand in vedere faptul ca se bazeaza pe o serie de benzi desenate care au loc in Japonia.

Taiteii japonezi

Acum cateva zile am cumparat o revista cu retete, ca sa mai imi vina idei de ce sa fac si am ajuns sa citesc un articol despre taitei si bucatariile internationale care ii folosesc. In Asia este plin de taitei de diferite forme, gusturi si origini, asa ca m-am gandit sa spun o vorba doua despre ei aici.

In Japonia se mananca, in general, 6 tipuri de taitei: ramen, udon, soba, sōmen, hiyamugi si shirataki.


Ramenii sunt taitei pe baza de faina de grau, sare, apa si kansui care e tot un fel de apa, dar mai alcalina, cu aluat care este crescut inainte sa fie intins. Au fost importati din China in perioada Meiji si se servesc in general in supe.


Udon sunt cei mai grosi din taiteii serviti in bucataria chinezeasca (cu diametru de 4-6mm), facuti pe baza de grau. Sunt serviti reci in vara cu un sos sau in mancaruri calde pe perioada iernii.



Soba sunt facuti din hrisca si se pot cumpara proaspeti sau uscati. In general se servesc calzi, cu supa, dar pot fi pregatiti si reci cu sos.


Shirataki sunt taiteii transparenti facuti din konnyaku (o planta care da un fel de preparat asemanator cu cartoful dulce). Sunt gumosi si se folosesc ca sa adauge un pic de textura in plus la mancaruri precum sukiyaki.


Sōmen sunt subtiri, albi si pe baza de grau. Seamana foarte tare cu niste udon subtire si este folosit de multi japonezi pe perioada verii ca sa se racoreasca.


Hiyamugi sunt taitei de grau, de culoare roz sau maronie, similari cu sōmen si cu udon, si serviti in aceleasi genuri de preparate.

De ce nu se mai face seppuku? (2)

Deci, povestea despre Byakkotai, si filmele inspirate din povestea lor, se petrece in 1868, in Aizu, in timpul razboiuliu Boshin si ii are ca protagonisti pe cei mai tineri soldati numiti Byakkotai sau Brigada Tigrului Alb.
Domeniul Aizu isi impartise samuraii in 4 brigazi:

• Byakkotai (白虎隊, “Brigada tigrului Alb”, “Vest”): unitate de rezerva formata din 300 de fii ai samurailor domeniului.
• Genbutai (玄武隊, “Brigada testoasei negre”, “Nord”): alta unitate de rezerva formata din 400 de barbati peste 50 de ani.
• Seiryūtai (青龍隊, “Brigada dragonului albastru”, “Est"): formata din 900 de samurai cu varsta cuprinsa intre 36 si 49 de ani.
• Suzakutai (朱雀隊, “Brigada phoenix”, “Sud”): formata din 1200 de trupe de elita cu varsta intre 18 si 35 de ani.

In timpul bataliei, 20 de membrii ai brigadei se uitat din departare la satul din jurul castelului si vazand fum au crezut ca arde, ceea ce a insemnat ca armata lor fusese invinsa si lordul a murit. Din disperare, toti baietii au decis sa isi faca seppuku. Dupa traditie, unul dintre ei a citit un poem mortuar, dupa care au inceput sa se sinucida, sau sa se omoare intre ei. Unul dintre baieti (Iinuma Sadakichi) a reusit sa supravietuiasca ranilor si a aflat adevarul, si anume ca fumul pe care il vazusera era de la tunuri si de la pusti, castelul nu era in flacari, lordul era in viata si batalia nu a fost pierduta. Desi au murit, faptul ca au urmat traditia i-a imortalizat in istorie, si pana si Mussolini, cand a auzit de povestea lor a donat o columna de la Pompei sa fie asezata langa mormintele lor. A fost unul din ultimele momente ale seppuku-lui. Asa de faimoasa a fost povestea Byakkotai ca in 1986 si in 2007 au aparut filme comemorand momentul.



In 1876, guvernul Meiji a reusit sa ingroape de tot traditia, ordonand ca samuraii sa nu mai poarte sabii. Singurii care aveau voia sa o mai faca erau anumiti ofiteri de armata si anumiti paznici oficiali. Bineiteles ca a dus la un spirit anti-reformist si mai puternic. Ca urmare, Kaya Harukata, un preot shinto a format un grup numit Keishin-tō-partidul Reverentei Divine, care a atras fii familiilor de samurai si studenti ale scolilor Shinto, precum si barbati maturi, profund dezamagiti de modul in care decazuse cultura japoneza. In final, cei 173 de oameni care formasera partidul au decis sa atace sediul armatei imperiale din Kumamoto. 2000 de oamenii cu pusti impotriva a 173 de samurai care isi demonstrau legatura cu Japonia traditionala prin faptul ca luptau cu sabii. Va cam dati seama care a fost rezultatul scurtei lupte. Cateva zeci au supravietuit atacului, dar s-au dus inapoi la templu, si s-au siucis. Sinuciderile au mai durat inca cateva zile, in timp ce luptatorii alegeau moartea capturari, unii dintre ei reusind sa-si ia ramas bun si de la familie inainte sa se omoare.

Au mai fost anti reformisti care au fost inspirati de povestea rebeliunii Shinpūren, dar in principiu, guvernual a fost victorios, cultura samurailor a pierdut si modernizarea Japoniei a dus la distrugerea ideii de seppuku.