Uriasul ingropat de Kazuo Ishiguro

Sa vorbesc despre carte pana cand nu uit de ea, mi-am zis azi dimineata in drum spre servici, in timp ce incepeam o carte noua. Ma refeream la povestea lui Kazuo Ishiguro pe care o terminasem cu cateva zile in urma, numita Uriasul ingropat.

Dupa cum am mai postat pe blog, sunt fana Kazuo Ishiguro si, intr-un fel masochist, ador cat de inchistate ii sunt cartile si cate variante de interpetare poti sa le gasesti.

Uriasul ingropat este o carte despre uitare, si despre ceea ce face uitarea din oameni, atat bine cat si rau. Plasata in Anglia veche, contemporana cu legenda lui Arthur daca putem zice asa ceva, carte spune povestea a 2 soti Axl si Beatrice care se hotarasc sa-si viziteze baiatul care le-a parasit de mult satul, dar care cu siguranta ii asteapta cu bratele deschise in propriul lui sat.

In acelasi timp pe intreaga tara s-a asezat o ceata atotcuprinzatoare care pare sa-i faca pe oameni sa uite trecutul, chiar si cel recent, fapt ce-i supara pe Axl si Beatrice deoarece nu-si mai pot aminti tineretile si daca intr-adevar s-au iubit asa de mult pe cat se iubesc acum.

Ca orice carte de-a lui Kazuo Ishiguro povestea in sine nu este ceea ce trebuie analizat ci stratul trei-patru din spatele povestii.

In primul rand, desi il ador, pot sa recunosc clar ca nu este genul de autor care sa stie cum sa creeze atmostfera noua, fantastica. Intr-o carte care de fapt si de drept vorbeste despre unii dintre cavalerii lui Arthur autorul nu petrece prea mult timp explicand cum functioneaza lucrurile.

Cartea e pe alocuri interesanta, dar in marea ei majoritate plictisitoare, nu din punct de vedere al tematicii, dar din prea multa tematica aruncata una peste alta fara a definii clar pe niciuna. Daca vorbim despre memorie si lipsa ei atunci de ce exista momente cand personajele isi pot aduce aminte cu lux de amanunte despre trecut? Daca vorbim despre iubire matrimoniala atunci de ce nu ne axam mai mult pe Axl si Beatrice?  Daca vorbim despre mitul Arthurian de ce nu ne acam mai mult pe cavalerii din poveste si modul in care-si duc viata? Poate din dorinta de a rezolva prea multe intr-un timp si spatiu prea mic.

Daca stilul adoptat a fost in mod intentional plictisitor pentru a induce o stare de moleseala si uitare cititorilor atunci pot spune ca maestria e mare, si ca astfel reuseste sa-l puna pe cititor in aceasi transa de memorie ca restul personajelor cartii. Dar nu cred ca a fost facut intentionat, prin prea multa dedicatie fata de text, ci mai degraba din prea putin simt de restrangere, labartare a tematicii, ca sa zic asa. A trebuit sa depun destul de mult efort ca sa pot sa o termin. Nu pot sa o recomand cuiva care nu e fan Ishiguro. Daca nu treci de primele 20 de pagini nu reusesti sa termini cartea.