Dupa cum poate stiti sau poate nu, dar seria Sailor Moon, una din cele mai faimoase serii de anime-uri aparute vreodata, are mai bine de 20 de ani. Manga s-a lansat in 1991 si anime-ul in 1992, asa ca ce s-au gandit japonezii sa faca ca sa aniverseze mai bine de doua decenii de la lansarea fenomenului mondial? Printre re-lansari de manga, un muzical nou si multe, multe jucarii, au decis sa refaca anime-ul.
Noul anime, intitulat Sailor Moon Crystal, va urmari mai in de-aproape manga-ul original a lui Naoko Takeuchi, cu animatie moderna si seiyuu noi, Kotono Mitsuishi fiind singura care isi va relua rolul din anime-ul initial(ea fiind vocea lui Usagi)
Serialul va avea 26 de episoade care vor aparea in prima si a treia sambata a fiecarei luni, in streaming la nivel mondial cu subtitrari in 12 limbi. Primul episod a aparut sambata trecuta si a fost vizualizat de mai bine de un milion de ori in doua zile ceea ce demonstreaza ca seria inca are destui fani.
Desi o mare parte a fanilor critica stilul animatiei, si spun ca personajele nu mai ai aceasi expresivitate ca in seria originala, eu una sunt mai mult decat incantata. Animatia e de cea mai inalta calitate, intriga urmeaza mai gata pas cu pas povestea din manga si nu se mai tot lungeste episodul cu video-uri repetate cu atacuri si transformari. Nu mai exista problema cu monstrul saptamanii care trebuie intotdeauna infruntat in interiorul aceleiasi formule si asa ca mai mult timp va fi folosit pentru definirea personajelor in interiorul seriei, a motivatiei si a dezvoltarii lor personale pe parcursul episoadelor.
Dorayaki どら焼き
Ca sa ma laud cu setul de dorayaki pe care l-am facut saptamana trecuta
Reteta e foarte simpla:
Timp de preparare a ingredientelor: 20 min Timp de gatit: 40 min
Ingrediente:
4 oua 140 gr de zahar 2 linguri de miere 160 g de faina 1 lingurita praf de copt 1-2 lingurite apa 2 linguri ulei Pasta Azuki
Mod de lucru:
Intr-un bol mare se combina ouale, zaharul si mierea si se amesteca bine pana cand devine pufos. Se adauga treptat faina si praful de comp si se incorporeaza. Amestecul se pune la frigider pentru 15 minute.
Cand au trecut minutele se adauga 1-2 lingurite de apa la amestec ca sa-l fluidizeze un pic. In principiu ar trebui sa fie mai tare decat amestecul de pancakes. Cu cat e amestecul mai lichid cu atat o sa fie clatitele mai plate.
Se incalzeste o tigaie nonaderenta la foc mediu, se unge cu putin ulei si se toarna jumate de polonic de amestec. Se gateste pe ambele parti si se pune clatita intr-o farfurie, dupa care se acopera cu un prosop umed ca sa nu se usuce.
In final se face sandwich cu doua clatite si pasta Azuki in mijloc. Daca nu se serveste imediat recomand sa inveliti in folie de plastic (dupa ce s-au racit clatitele) si sa le pastrati in frigider. Tin 3 zile.
Reteta e foarte simpla:
Timp de preparare a ingredientelor: 20 min Timp de gatit: 40 min
Ingrediente:
4 oua 140 gr de zahar 2 linguri de miere 160 g de faina 1 lingurita praf de copt 1-2 lingurite apa 2 linguri ulei Pasta Azuki
Mod de lucru:
Intr-un bol mare se combina ouale, zaharul si mierea si se amesteca bine pana cand devine pufos. Se adauga treptat faina si praful de comp si se incorporeaza. Amestecul se pune la frigider pentru 15 minute.
Cand au trecut minutele se adauga 1-2 lingurite de apa la amestec ca sa-l fluidizeze un pic. In principiu ar trebui sa fie mai tare decat amestecul de pancakes. Cu cat e amestecul mai lichid cu atat o sa fie clatitele mai plate.
Se incalzeste o tigaie nonaderenta la foc mediu, se unge cu putin ulei si se toarna jumate de polonic de amestec. Se gateste pe ambele parti si se pune clatita intr-o farfurie, dupa care se acopera cu un prosop umed ca sa nu se usuce.
In final se face sandwich cu doua clatite si pasta Azuki in mijloc. Daca nu se serveste imediat recomand sa inveliti in folie de plastic (dupa ce s-au racit clatitele) si sa le pastrati in frigider. Tin 3 zile.
Pompei-ul Japoniei
In decembrie 2012 au fost gasite amasitele unui barbat imracat in armura lamelara din perioada Kofun in orasul Shibukawa, prefectura Gunma. Situl Kanai Higashiura a fost ingropat ca urmare a eruptiei Harunayama Futatsudake (榛名山二ッ岳) de la inceputul secolului 6 (care a erupt di nou in mijlocul aceluiasi secol). Alte locatii precum Kuroimine (黒井峯遺跡) si Nakasuji (中筋遺跡) au fost de asemenea afectate, iar nivelul de conservare i-a facut pe oamenii de stiinta sa numeasca locatia Pompei-ul Japoniei.
Deasupra armurii s-a gasit de asemenea un craniu de copil. Calculand dupa lungimea femurului (43,3 cm), cercetatorii au ajuns la concluzia ca barbatul imbracat in armura acea o inaltime de 163 centimeters, ceea ce era media pentru acea perioada. A fost gasit cu genunchii si degete indoite.
Deasupra armurii s-a gasit de asemenea un craniu de copil. Calculand dupa lungimea femurului (43,3 cm), cercetatorii au ajuns la concluzia ca barbatul imbracat in armura acea o inaltime de 163 centimeters, ceea ce era media pentru acea perioada. A fost gasit cu genunchii si degete indoite.
Etichete:
antichitati,
arheologie,
istorie,
sit istoric,
vulcan
Semaforul japonez
Japonia are o particularitate foarte interesanta in ceea ce priveste culorile semaforului. Dupa cum ar fi de asteptat, rosul 赤 (あか) si galbemul 黄 (き) sunt la fel ca in restul lumii, dar verdele difera destul de puternic. In primul rand japonezii nu-i spun verde 緑 (みどり), ci albastru 青 (あお).
Ceea ce este interesant la culorile semafoarelor are de-a face cu vocabularul si definirea culorilor. Ca sa nu se inteleaga gresit, culoarea "verde" a semaforului nu este albastru pur, ci mai degraba albastru-verziu sau verde-albastrui, depinde cum o luam, pe simplu motiv ca exista reglementari foarte clare la nivel international cu privire la culorile standard care se utilizeaza in trafic
Pentru a putea explica aceasta situatie interesanta, trebuie analizata un pic istoria cuvantului ao 青. Deoarece este folosit in multe contexte pe care un vestic nu le-ar recunoaste, ca de exemplu 青葉 (あおば, frunze albastre) sau 青りんご (mere albastre). Deci ne putem da seama ca nu avem o baza comuna de definitii si ca japonezii considera culoara ao ca fiind de fapt o combinatie intre verde si albastru. Ceea ce lingvistii ar numi "grue" (green-blue) este de fapt un concept destul de raspandit in multe limbi, dat de faptul ca linia de demarcatie intre doua culori este altundeva decat in limbile europene. Si deci ao si-a schimbat utilizarea de la verde-albastrui la albastru simplu in momentul in care a aparut 緑 (verde), dar expresiile ca cele prezentate mai inainte au ramas neschimbate.
Motivul pentru care semafoarele sunt acum albastrui are de-a face cu modul in care au fost introduse in tara. In anii 30, cand a inceput modernizarea traficului in arhipelag, culoarea a fost denumita clar midori, dar pe masura ce s-a raspandit in provincii, din ce in ce mai multa lume a inceput sa o denumeasca ao, probabil si datorita faptului ca rosu, galben si albastru erau considerate cele 3 culori primare pentru pictura. Guvernul a decis dupa cateva decenii (mai precis in anii 70), ca in loc sa schimbe denumirea acceptata de ao in midori, ar fi mai simplu sa legifereze culoarea semaforului in cea mai inchisa nuanta de verde-albastrui permisa, in asa fel incat sa fie evident diferita de conotatia cuvantului "midori" (facand schimbarea vizual imposibila, dar in acelasi timp fiind in concordanta cu reglementarile internationale).
Ceea ce este interesant la culorile semafoarelor are de-a face cu vocabularul si definirea culorilor. Ca sa nu se inteleaga gresit, culoarea "verde" a semaforului nu este albastru pur, ci mai degraba albastru-verziu sau verde-albastrui, depinde cum o luam, pe simplu motiv ca exista reglementari foarte clare la nivel international cu privire la culorile standard care se utilizeaza in trafic
Pentru a putea explica aceasta situatie interesanta, trebuie analizata un pic istoria cuvantului ao 青. Deoarece este folosit in multe contexte pe care un vestic nu le-ar recunoaste, ca de exemplu 青葉 (あおば, frunze albastre) sau 青りんご (mere albastre). Deci ne putem da seama ca nu avem o baza comuna de definitii si ca japonezii considera culoara ao ca fiind de fapt o combinatie intre verde si albastru. Ceea ce lingvistii ar numi "grue" (green-blue) este de fapt un concept destul de raspandit in multe limbi, dat de faptul ca linia de demarcatie intre doua culori este altundeva decat in limbile europene. Si deci ao si-a schimbat utilizarea de la verde-albastrui la albastru simplu in momentul in care a aparut 緑 (verde), dar expresiile ca cele prezentate mai inainte au ramas neschimbate.
Motivul pentru care semafoarele sunt acum albastrui are de-a face cu modul in care au fost introduse in tara. In anii 30, cand a inceput modernizarea traficului in arhipelag, culoarea a fost denumita clar midori, dar pe masura ce s-a raspandit in provincii, din ce in ce mai multa lume a inceput sa o denumeasca ao, probabil si datorita faptului ca rosu, galben si albastru erau considerate cele 3 culori primare pentru pictura. Guvernul a decis dupa cateva decenii (mai precis in anii 70), ca in loc sa schimbe denumirea acceptata de ao in midori, ar fi mai simplu sa legifereze culoarea semaforului in cea mai inchisa nuanta de verde-albastrui permisa, in asa fel incat sa fie evident diferita de conotatia cuvantului "midori" (facand schimbarea vizual imposibila, dar in acelasi timp fiind in concordanta cu reglementarile internationale).
Etichete:
culori,
informatii,
istorie,
limba japoneza,
lost in translation,
traditie,
trafic
Omotenashi
Omotenashi este inca unul din multitudinea de cuvinte japoneze intraductibile. Cea mai apropiata traducere ar fi "ospitalitate", dar a-l traduce in acest fel inseamna a-i diminua din bogatia de sentiment care exprima modul subtil in care o gazda isi primeste oaspetii, cu placere, incredere si respect si o deferenta tipic japoneza. Inseamna sa anticipezi nevoile oaspetelui si sa le indeplinesti intr-un mod care sa-l surprinda si sa-l bucure.
Din pacate documentarul pe care il postez este in germana, si nu i-am gasit subtitrari, dar nu am putut sa ma abtin in a-l posta fiindca arata aspecte ale culturii japoneze pe care documentarele englezesti nu le considera destul de importante pentru a finanta un documentar.
Macar sa va uitati la dansul geishei de la minutul 19.
Din pacate documentarul pe care il postez este in germana, si nu i-am gasit subtitrari, dar nu am putut sa ma abtin in a-l posta fiindca arata aspecte ale culturii japoneze pe care documentarele englezesti nu le considera destul de importante pentru a finanta un documentar.
Macar sa va uitati la dansul geishei de la minutul 19.
Kūkai (空海) si hachijūhakkasho meguri
Kūkai, numit postum Kōbō-Daishi (弘法大師 Marele maestru care a raspandit invataturile budiste) a fost un calugar japonez care a trait intre anii 774 si 835 si care este recunoscut ca fiind fondatorul scolii de budism Shingon. Printre multele capabilitati, as dori sa amintesc faptul ca el a fost cel care a inventat silabarul kana, care in combinatie cu simbolurile kanji au dus la creerea scrierii japoneze actuale.
Motivul pentru care am pomenit numele maestrului este datorita legaturii pe care o are cu pelerinajul celor 88 de temple(八十八ヶ所巡り hachijūhakkasho-meguri), cea mai faimoasa ruta de pelerinaj din Japonia, care se intinde pe 1200 de kilometrii in Shikoku.
Drumul trece prin templele care se spune ca ar fi fost initiate de Kūkai si, in mod traditional, dureaza intre 5 si 7 saptamani. Desi majoritatea pelerinilor fac traseul cu autobuzul, o minoritate numita o-henro-san (お遍路さん) se incumeta sa faca drumetia pe jos, cate 25 de kilometrii pe zi. Lumea ii recunoaste dupa hainele traditionale pe care trebuie sa le poarte, si anume o haina alba be care e inscris Dōgyō Ninin (同行二人), adica "doi calatorind impreuna" — insemnand pelerinul si spiritul lui Kobo Daishi.
Pentru a putea face traseul in mod traditional, e nevoie de cateva saptamani de pregatire, pentru ca pelerinajul este solicitant atat fizic cat si psihic, datorita drumului greu de umblat cat si vremii (ploi dese si soare arzator).
Multi pelerini aleg sa se imbrace in haine traditionale, care constau in:
byakue — haina alba de pelerin wagesa — fular mov purtat in jurul gatului pentru a indica faptul ca esti intr-un pelerinaj religios sugegasa — palarie de paie conica kongōtsue — bat de umblat
Pe langa acestea, multi pelerini poarta cu ei o carte numita nōkyōchō sau shuincho, pentru a putea colectiona stampe rosii(shu-in) de la fiecare templu pe care-l viziteaza.
Motivul pentru care am pomenit numele maestrului este datorita legaturii pe care o are cu pelerinajul celor 88 de temple(八十八ヶ所巡り hachijūhakkasho-meguri), cea mai faimoasa ruta de pelerinaj din Japonia, care se intinde pe 1200 de kilometrii in Shikoku.
Drumul trece prin templele care se spune ca ar fi fost initiate de Kūkai si, in mod traditional, dureaza intre 5 si 7 saptamani. Desi majoritatea pelerinilor fac traseul cu autobuzul, o minoritate numita o-henro-san (お遍路さん) se incumeta sa faca drumetia pe jos, cate 25 de kilometrii pe zi. Lumea ii recunoaste dupa hainele traditionale pe care trebuie sa le poarte, si anume o haina alba be care e inscris Dōgyō Ninin (同行二人), adica "doi calatorind impreuna" — insemnand pelerinul si spiritul lui Kobo Daishi.
Pentru a putea face traseul in mod traditional, e nevoie de cateva saptamani de pregatire, pentru ca pelerinajul este solicitant atat fizic cat si psihic, datorita drumului greu de umblat cat si vremii (ploi dese si soare arzator).
Multi pelerini aleg sa se imbrace in haine traditionale, care constau in:
byakue — haina alba de pelerin wagesa — fular mov purtat in jurul gatului pentru a indica faptul ca esti intr-un pelerinaj religios sugegasa — palarie de paie conica kongōtsue — bat de umblat
Pe langa acestea, multi pelerini poarta cu ei o carte numita nōkyōchō sau shuincho, pentru a putea colectiona stampe rosii(shu-in) de la fiecare templu pe care-l viziteaza.
Jikininki (食人鬼)
Daca tot a fost Halloween si mai gata tot globul americanizat s-a imbracat in costume mai mult sau mai putin fioroase si au petrecut toata noaptea, m-am gandit ca ar fi interesant sa fac o postare despre unul din multele spirite rele din mitologia japoneza.
In Budismul japonez, jikininki sunt spiritele celor egoisti si lacomi care sunt blestemati dupa moarte sa caute si sa manance cadavre. Noaptea, cauta dupa cadavre proaspete sau dupa mancarea lasata la morminte de catre membrii familiei. Uneori mai si fura bani de pe lesuri si ii folosesc pentru a mitui localii in a-i lasa in pace. Cu toate acestea insa, jikininkilor nu le place conditia in care se afla si sunt scarbiti de propriile dorinte.
Se spune ca adesea jikininki arata ca niste cadavre care sunt in stare de descompunere, cu cateva caracteristici non-umane, si anume gheare ascutite sau ochi stralucitori. Arata atat de fioros ca orice muritor care ii vede ramane impietrit de frica.
Jikininki sunt preta de clasa 26 in Budismul japonez, adica ca s-ar putea traduce ca "fantome flamande"
Jikininki sunt preta de clasa 26 in Budismul japonez, adica ca s-ar putea traduce ca "fantome flamande"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)









