Kokudaka (石高)


Hai sa incercam sa explicam un termen des intalnit in carti japoneze si adesea explicat succinct in note de traducatori. Daca ati citit/vazut Shogun de exemplu cu siguranta ati dat de termenul "koku". Poate parea initial ca unitate de masurare a averii, fiindca samuraii de diverse ranguri primeau diferite cantitati de koku- cu cat mai multe cu atat mai bine si mai bogat samuraiul. Un koku(石) este de fapt o unitate de masurare a volumului, egala cu 10 shaku cubici.

Ca sa mergem pana la capat cu explicatia un shaku (standardizat doar in 1891-si micsorat ca dimensiune la acel moment) era 10/33 metrii (adica 30,3cm). Deci 3,3 shaku dau un metru. Asa ca printr-un calcul mathematic rezulta ca 1 koku e aproximativ 280 de litrii. Istoriceste s-a hotarat ca 1 koku de orez (adica aproximativ 150kg) era destul sa hraneasca un om pentru un an (un masu e unitatea destula pentru o zi).
File:Red Rice Paddy field in Japan 006.jpg


In perioada shogunatului Tokugawa suprafata de pamant luata in considerare pentru calcularea taxelor era exprimata din punct de vedere al kuku-rilor care puteau fi produse pe acesta. Productia exacta a orezului pe suprafata de pamant evident depindea de la zona la zona si in final aveai o medie de 40% din kokudaka teoretica. Deci si taxele la randul lor se bazau nu pe orezul recoltat in sine ci pe aproximatia productiei pe zona indiferent daca era orez sau altceva (in caz ca era altceva se facea o echivalare valorica cu orezul)

Rangul daimyo-ilor era deci influentat de cantitatea de kokudaka de pe teritoriile aflate sub administrarea lor astfel incat in 1650 Shogunul controla  4,2 milioane de koku din cele 26 existente in intreaga Japonie.

The devotion of suspect X

Cand ma intorceam de la IAA am stat cateva minute intr-o librarie din aeroportul din Frankfurt in care imi mai luasem cu alta ocazie o carte foarte interesanta. Acolo vad la best seller list o carte numita The devotion of suspect X, scrisa de Keigo Higashino cu recenzie mare pe prima coperta "Stieg Larsson al Japoniei!". Desi nu pot sa zic ca-mi place comparatiile de genul "autorul X al tarii Y" (mai ales considerand ca Higashino a inceput sa scrie thrillere inainte ca Stieg sa fii scris o singura pagina din trilogia Millenium) am zis ca japonezii oricum sunt maestrii in ale genului asa ca nu strica sa o iau si sa o citesc.


Dumnezeule ce minunatie de carte. Cum is om ocupat, cu slujba si casa de intretinut, nu apuc sa citesc decat 2 ore pe zi, cand sunt pe drum spre si de la servici. Cu toate aste am citit aproape 400 de pagini in 4 zile si sincer de abia ma desparteam de ea cand ajungeam acasa.

Povestea este despre o femeie, Yasuko Hanaoka, care-si ucide fostul sot (nu dau nimic in vileag aici, se intampla la inceputul cartii si sincer nici pe coperta nu prea o tin secret) si este ajutata de un complice sa-si ascunda vinovatia in fata politiei.

Se vede de la inceput ca autorul si-a definit personajele cu mult inainte de a scrie carte asta, ceea ce e logic, considerand ca e a treia dintr-o serie despre "detectivul Galileo". Dar ajung si la el intr-un minut. Din cauza obisnuintei autorului cu personajele cartea se misca extrem de repede si nu trebuie mult timp pana sa se ajunga la actiune in sine.
Desi teoretic personajele principale ale cartii par sa fie Yasuko si detectivul principal Shunpei Kusanagi, cele care de fapt fac cartea asa de interesanta sunt complicele, Tetsuya Ishigami si colaboratorul detectivului, Manabu Yukawa.


Detectivul Galileo este de fapt Manabu Yukawa, un excentric profesor de fizica la Facultatea Imperiala din Tokyo, fost coleg de Universitate cu detectivul de facto Shunpei Kusanagi. In cartea de fata se pune cap la cap cu complicele la crima Tetsuya Ishigami, de asemenea fost coleg de universitate, dar matematician.

Pe cat de cunoscator este Manabu in ale fizicii pe atat de destept e Tetsuya in matematica si analizele extra si para oficiale pe care cei doi le duc fac saftul cartii sincer. Toata cartea e o problema de matematica, o enigma intr-o alta enigma si o diversiune intr-o alta diversiune.

Descrierile sunt curate, curgande si se poate relationa foarte usor cu personajele, care desi par scoase direct dintr-un roman cu detectivi (ceea ce e si ce sunt) sunt mult mai bine conturate decat arhetipurile cunoscute cititorilor genului.

Inca n-am vazut filmul (sau seria de televiziune despre "detectivul Galileo") dar o planuiesc si voi posta si despre el. Am auzit ca are recenzii bune si un remake corean facut si un indian inca in faza de pre-productie.




Shugo (守護)

Shugo era titlul oferit de catre shogun anumitor oficiali in Japonia feudala, asemanator cu titlul de "guvernator" in Europa. Shugo trebuiau sa administreze una sau mai multe provincii, dand astfel nastere lorzilor feudali daimyo de la sfarsitul secolului al XV-lea, cand shugo incepusera sa puna mana pe putere ei insisi in loc sa serveasca doar ca simplii guvernatori ai shogunatului.

Picture

Acest post a fost creat in 1185 de catre Minamoto no Yorimoto (primul shogun din era Kamakura) ca sa ajute la prinderea fratelui sau mai mic Yoshitsune si pentru a extinde domnia shogunatului in toata Japonia.
  
Incet, dar sigur shugo au inceput sa ia puterea de la kokushi, cei trimisi pentru administrarea regiunilor de catre curtea Imperiala din Kyoto. Trebuiau theoretic sa fie ajutati de gokenin, vasali ai shogunului, dar cum evident exista o problema de putere intre shogun si daimyo gokenin-i erau intr-o pozitie proasta din ambele parti.



Shugo stateau adesea perioade lungi de timp in capital, departe de provincie si de mutle ori erau numiti administratori a mai multe provincii concomitent, drept pentru care se trimitea un second, shugodai care de fapt facea treaba si astfel ajungand in unele cazuri sa fie mai puternici decat shugo-ii numiti oficiali. Asta a dus la o tara impartita intre puterile lorzilor de diferite ranguri (shugo, shugodai, si altii), care au ajuns sa se numeasca cu totii laolalta daimyo.

Jiro dreams of sushi

Acum mult timp am postat trailerul acestui film aici. Si ma plangeam ca nu am sa-l vad niciodata in Romania. Am avut dreptate, nu l-am vazut in Romania, dar youtube-ul e international asa ca daca inca locuiam in Romania cu siguranta puteam sa-l vad si acolo daca doream.

Cuvantul shokunin din japoneza este adesea tradus ca artizan, dar bineinteles, ca orice cuvant japonez mai gata nici o traducere nu este exacta si in nici un caz nu poate prinde toate nuantele cuvantului original. Un shokunin este o persoana care are atat aptitudinile tehnice cat si atitudinea si constiinta sociala necesara pentru a indeplini cerinta data, indiferent de costurile materiale sau spirituale necesare atingerii ei. Inseamna sa faci un lucru de dragul de a-l face si a te chinui sa-l imbunatatesti continuu. Jiro-sensei, shokunin pana-n panzele albe, are multe de predat lumii.

Sper sa va placa.


IAA Frankfurt-cultura mascotelor (ゆるキャラ)

Dupa cum poate ca stiti daca mi-ati citit blogul lucrez la o companie de anvelope. Bridgestone ca sa fim mai exacti. Si compania aia pare a fi fericita cu munca pe care o fac fiindca mi-a facut cadou, mie si sefilor mei, o zi la IAA in Frankfurt sa ne uitam la masini si la anvelope si sa facem ceva "spionaj industrial".

Si uite ce chestie, cand ajungem la standul Toyota apar doua mascote care se plimba in jur si sar amuzate cand lumea vine langa ele. (Tocmai ce avea loc o tombola asa ca nu am putut sa ajung prea aproape de ele sa le pozez mai bine)
Sefu se amuza. Sefu 2 la fel. Eu sunt super incantata ca in sfarsit am vazut dovada clara a yuruchara (ゆるキャラ)





Yuru-chara (prescurtare a denumirii ゆるいマスコットキャラクター yurui masukotto kyarakutā) sunt mascote create de organizatii, guvern sau administratii locale pentru a atrage atentia catre un eveniment, un loc sau o firma. Este o industrie extrem de lucrativa cu vanzarii de merchandise de peste $16miliarde in 2012 a carei mascote sunt staruri nationale sau chiar internationale. Poate l-ati vazut de exemplu pe Kumamon pe internet candva.


japans culture of cute and bizarre mascots



Yuru-chara sunt create de artisti amatori, facute sa arate intentionat naiv, cu caracteristici exagerate sau simplificate, din cauza ca genul acesta de design este ce atrage populatia. Genul acesta naiv de design este ceea ce face diferenta intre un yuru-chara si o mascota profesionala.

Motivul pentru care personajele yuru-chara sunt asa de faimoase in Japonia se leaga de politeismul traditional si animismul din folclor (personaje gen kappy si tanuki-voi vorbi despre ele in postari urmatoare).
Datorita boom-ului de yuruchara  din 2007 sute de personaje au fost create, in momentul de fata avand si un catalog online numit Gotōchi-chara Catalogue in care se aduna informatii despre personaje in momentul de fata exitand aproximativ 3000 de listari. Problema multiplicarii personajelor a devenit atat de mare incat in 2014 guvernul din Osaka si-a exprimat ingrijorea cu privire la numarul mascotelor care exista in momentul de fata, fapt care duce la o diluare a brandurilor pe care le reprezinta.


Ca punct de amuzament, recomand videoclipul de mai jos care incepe prin a prezenta un pic din cultura mascotelor si o aplica la sistemul american

 

Machiya (町屋/町家)

Doamne ce bine a fost in vacanta! M-am intors in tara pentru cateva zile si am dat o raita de mancare traditionala si haine mai putin traditionale dar in orice caz mai ieftine decat in Belgia. In caz de v-o fost dor de mine pot spune ca m-am intors cu forte aproape noi si cu postari si mai noi! Sa continuam deci: Machiya este denumirea caselor orasenesti traditionale facute din lemn (nōka fiind cele satesti) de catre comercianti (dupa cum reiese si din insusi cuvantul machi (町) care inseamna oras si ya (家 sau 屋) care inseamna casa sau respectiv magazin, in functie de kanji-ul folosit in scriere).


Desi sunt foarte usor de recunoscut din cauza ca sunt adesea vazute in filmele de epoca (mai ales cele care au loc in cartierele rosii-yūkaku 遊廓) case ca cea de mai sus, numita Sumiya-cea mai mare si mai recunoscuta machiya din Kyoto, sunt incet incet pe cale de disparitie. Deoarece sunt foarte greu de intretinut si extrem de costisitoare Machiya-urile sunt cele mai comune victime ale incendiilor si cutremurelor. Locuitorii din case le considera demodate si intre 1993 si 2003 aproape 13% din machiya-urile din Kyoto au fost daramate si inlocuite cu blocuri sau case moderne si inca 20% din ele au fost modificate printr-un process denumit kanban kenchiku (看板建築) in care casele isi pastreaza forma generala de machiya dar fatadele se acopera complet cu ciment, de multe ori isi dau jos tiglele si ajung sa arate mult mai patratos. Bineinteles ca exista multe grupuri care incearca pe cat posibil sa protejeze si sa restaureze casele si le foloseasca drept centre comunitare sau sa le inchirieze turistilor.

Machiya-urile din Kyoto, care au pus bazele aspectului machiya-urilor din intreaga tara sunt case lungi de lemn cu front stradal ingust si gradina interiaora, care incorporeaza pereti de pamant si tigle coapte si poate ajune pana la 3 etaje inaltime. Intrarea in casa functionea pe post de magazin, in principiu cu obloane vertical care se deschideau pentru a oferi spatiu de expunere pentru produse. In spatele acestei zone de retail (numita mise no ma 店の間), restul cladirii principale este impartita mai departe in zona locuibila numita kyoshitsubu (居室部) si doma (土間) sau tōriniwa (通り庭) care este zona fara podea in care se afla bucataria. In spatele bucatariei exista zona de depozitare numita kura (倉 sau 蔵)



Latimea frontului stradal era o dovada a bogatiei si latimea tipica era de 6 metri. Ultima camera din spatele cladirii principale era folosita drept camera de intampinare pentru oaspeti sau clienti deoarece dadea spre gradina. Designul machiya-urilor este gandit in asa fel incat sa poata usura viata locatarilor in functie de anotimp. Kyoto-ul este foarte rece iarna si extreme de cal si umid in timpul verii asa ca straturile multiple de usi glisante (fusuma and shōji) sunt folosite sa regleze temperatura. In timpul iernii protejeaza de frig cand sunt toate inchise in timp ce vara se pot deschide de la intrarea in casa pana la gradina. De asemenea casele au ecrane facute din material diferite interschimbabile, ca de exemplu cel din bambus care protejeaza de soare vara dar lasa aerul sa intre in casa.

Noua ordine in Asia

Stiti in liceu sau in facultate, cum trebuia sa aveti eseu de 3-4 pagini si de abia ajungea la doua jumate, asa ca trageati de el si puneati font mai mare sau margini mai late ca sa ajungeti la 3 pagini si doua randuri? Cam aceasi impresie am avut-o si cand am citit cartea lui Paul Einzig, profesor de economie nascut la Brasov, educat in Ungaria, Anglia si in final ajuns doctor in economie in Franta. In 1919 s-a mutat in Anglia si a ajuns sa fie cetatean. M-am amuzat foarte tare cand am aflat ca era roman, din cauza ca scria despre Anglia mai mai ca cineva care o are ca patrie mama. Ce-i drept, cartea pe care o citesc e scrisa in 1942 deci a avut destul timp sa fie indoctrinat cu comportamentul britanic corespunzator, dar parca tot simt o urma de "imigrant care incearca prea tare sa demonstreze ca face parte din cultura locala."

Oricum, nu despre asta e vorba in postare. E vorba despre cartea lui, destul de subtirica, numita Noua ordine in Asia. Scrisa, dupa cum autorul insusi recunoaste, ca urmare a rugamintilor celor care i-au citit prima carte despre noua ordine a lui Hitler in Europa si au zis "ce-ar fi sa scrie baiatu si despre ce face imperiul japonez?". "Baiatul" a fost usor sceptic la inceput, din cauza ca si-a dat seama ca nu avea destule surse de informatie (spre deosebire de multitudinea pe care a avut-o cand scria despre Germania). Dar, dupa cum dovedeste insasi existenta cartii, domnul Einzig nu s-a lasat batut de "lipsa de informatii" si si-a impacat cititorii cu un fel de "scuza" scrisa la inceputul cartii cum ca nici nu are multe informatii si nici nu vrea sa ramana detasat fata de razboi "cum o faceau alti intelectuali." Deci cartea, pe care sincer am gasit-o intamplator in timp ce ma uitam printr-un anticariat englez din centrul Gentului, este o foarte frumoasa dovada de imigrant care prea mareste tara adoptiva (si aliatii ei), face cvasi-propaganta de razboi impotriva Japoniei cu informatii sumare si deductii amuzante, scrisa inainte de finalul razboiului, deci inainte de a fi analizate si ras-analizate motivatii, rezultate si "ce-ar fi fost daca"-uri.



Cartea a aparut cand Japonia inca nu declarase razboi Olandei, inainte sa aiba loc conferinta de la Wannsee unde se discuta exterminarea evreilor din lagare si inaintea bataliei din Stalingrad. Ca sa nu mai zicem de bomba atomica sau ziua Z. Paul era economist, asa ca si daca aveau loc tot felul de activitati de razboi prin jurul lui nu prea il interesau decat din punct de vedere economic, orice extrapolari strategice si istoricesti, desi amuzante, nu putem spune ca erau meseria lui de baza. Acum ce vreau sa spun cand tot aduc aminte de amuzante: domnul Einzig repeta de n ori cum Japonia, tara insulara care daca s-ar chinui un pic ar putea sa fie independenta de importuri, nu are nici un motiv sa isi extinda granitele. Ma amuza ca Paul nu-si da seama sau poate nu face corelatie cu faptul ca Anglia in perioada ei de glorie a facut exact acelasi lucru pe care-l facea Japonia in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Ba chiar a apucat sa cucereasca mai mult din suprafata globului decat orice alta tara si motivele pentru care au inceput expeditiile... sa fim seriosi, nu da mancarea britanica pe dinafara de cate mirodenii baga in ea. Pe langa faptul ca nu vede ironia propriilor afirmatii dovedeste destul de repede ca nu glumea cand zicea ca nu prea are multe surse de informatie.

Propozitiile generale si repetate de doua trei ori pe capitol, re-amintite in capitolele urmatoare sunt mai degraba metode de a umple pagini decat de a repeta informatii, dupa stilul academic de scriere a tratatelor. Si pe langa faptul ca de abia vorbeste despre Japonia si tot din 5 in 5 pagini da in explicarea razboiului din Europa, nici informatiile pe care le ofera nu sunt superanalizate. E greu sa faci o carte intreaga din doua trei statistici internationale antebelice in care Japonia nici nu e bine reprezentata.

 E frustrant, sincer, sa citesti o carte care e scrisa doar de dragul de a o scrie (ca nu cred ca a scos nu stiu cati bani de pe ea). E si mai frustrant sa citesti o carte si sa iti dai seama ca multi oameni au luat-o in serios, din voie din nevoie si si-au format o opinie despre Japonia (care nu a fost usa de biserica in razboi, nu imi fac iluzii, dar avea motive clar definite si obiective bine stabilite) ca urmare a celor citite.

 Macar mi-am readus aminte de comportamentul eurocentrist al istoriei si am reinceput dezbaterea cu colegii cum ca al Doilea Razboi Mondial a inceput cu mult inaintea invadarii Poloniei (adica a inceput cu al doilea Razboi Sino-Japonez sau chiar cu invadarea Manciuriei.)