Kurisumasu omedetou

Cum voi pleca din oras pe perioada sarbatorilor as dori sa va urez de pe acum un Craciun Fericit si sa aveti parte de sarbatori frumoase alaturi de cei dragi. christmas anime Pictures, Images and Photos

Japan: Memoirs of a Secret Empire

O serie de documentare facute de postul american PBS, cu privire la Imperiul japonez





Site-ul care ofera mai multe informatii cu privire la ce s-a discutat in documentar este aici

Doctorii mortii

Unitatea731 a fost o unitate sub acoperire de cercetare și dezvoltare pentru arme biologice din cadrul Armatei Imperiale Japoneze. În cadrul acestei unități au fost puse în practică experimente pe oameni, (în principal chinezi), în timpul celui de-al doilea război chino-japonez și celui de-al doilea război mondial. În cadrul acestei unități de cercetare militară au avut loc unele dintre cele mai cunoscute crime de război japoneze.

Cum se fac sabiile de samurai-partea 2

Documentar al celor de la National Geographic

Japan - The Strange Country

Desi video-ul e narat in japoneza, cred ca se poate intelege toata informatia din imagini.

Japan - The Strange Country (Japanese ver.) from Kenichi on Vimeo.


Daca nu se intelege, insa, varianta in engleza se poate vedea mai jos

Cum se fac sabiile de samurai

Handmade Portraits: The Sword Maker from Etsy on Vimeo.

Soundtrack

Filmele americane cu subiect japonez au tendinta de a combina elementele asiatice cu cele vestice intr-un mod foarte placut si (ca sa folosesc o expresie pe care sincer nu o suport dar mi-a fost bagata in cap de-a lungul timpului) organic. Cateva exemple din preferatele mele.

Halloween si efectele sale negative

Campania "I'm a culture not a costume" (sunt o cultura nu un costum) a fost lansata in SUA pentru a constientiza tinerii petrecareti cu privire la costumele preluate din alte culturi si super-simplificate, pentru a continua o imagine negativa si stereotipizata a anumitor aspecte ale unei culturi mult mai vaste decat poate exemplifica un costum.

In acest sens a aparut si o imagine cu o tanara japoneza tinand in mana poza cu o pseudo-geisha

Photobucket

Exista ceva ce nu pot face?

Experienta lui Andrei Plesu in Japonia


Andrei Plesu-Romani in Japonia
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

... Este vorba de experienta lui Andrei Plesu in Japonia, povestita cu foarte mult umor!

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, cand calatoresti în Japonia. N-am fost niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia ramâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain".Te poti simti strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" într-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat familiar.

În Japonia însa alteritatea e radicala. Te misti în spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul... N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sunt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sunt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal.Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, intreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina.

Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tiparituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarate, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stangace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic.

Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cate ori lasai picioarele sa-ti atarne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sunt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.

În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate langa receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea...La randul meu, am încasat prima trauma cand, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier.

În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrana însotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare în camera. Alesesem, mai curand la întamplare, ceva în care identificasem cuvantul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într- o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa! "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un suras buddhist preopinenta - mai întai baie! Papa la urma!" Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se abtine, ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mana. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pana la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita în fiertura din oala pana dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale.

A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul. Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfarsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri misterioase, oferite de o oficianta care luneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului.

Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert. Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încat sa-si poata sprijini sezutul pe calcaie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mantuirea însasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu sunt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamand, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cat poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tarziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încat corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercand sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sunt în regula… Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!"

Ceremonia ceaiului

Cea mai buna varianta pe care am putut-o gasi pe youtube

Recordul mondial de sushi

Pentru iubitorii de sushi, urmatorul videoclip prezinta cel mai mare makisushi din lume.

Pofta

Beatboxing japonez

Sa va uitati si sa va mirati

Antrenamentul de karate

Motivul pentru care m-am hotarat sa fac aceasta postare nu este pentru a critica in nici un fel sistemul de dojo-uri din Romania. Nici nu as indrazni sa fac asa ceva, considerand ca nu am participat la antrenamente decat la 3 astfel de sali de antrenament si nu am vazut mai mult de 10 antrenori la viata mea. Dar in acelasi timp, acum ca am terminat (sa nu radeti!) cartea Puterea interioara a sinelui, a lui Chuck Norris mi-am reamintit de un gol esential in antrenamentele facute. Dar, sa o luam cu inceputul, zic eu.

Poate ca ar fi corect sa spun ca unul din momentele de cotitura din viata mea a fost acela in care m-am hotarat sa merg la ore de karate. Sau poate mai bine as spune cand mama m-a convins sa merg, sa vad cum e, fiindca altfel "cand o sa fii mare nu o sa te las sa mergi in cluburi". Mi-o trebuit inca 12 ani de la acel moment sa-mi dau seama ca daca ar fi fost doar pentru a primi permisiune sa ma duc in club, mi-am cam irosit timpul si ai mei banii cu orele de antrenament, fiindca nu prea stiu ce-i ala.

In schimb, am avut parte de 8 ani de antrenament care mi-o schimbat perspectiva asupra vietii. Lucru de care, din nou, m-am lamurit mult mai tarziu. Am inceput la varsta de 5 ani, intr-o sala nu prea departe de apartamentul bunicilor mei si 3 zile pe saptamana, luni, miercuri si vineri, mergeam la antrenamente. Pana cand mi-am dat examenul de prima centura, cea alba.

La scurt timp dupa, sala de antrenament a ars, datorita unei tigari nestinse corespunzator si am intrerupt antrenamentele 1 an, nestiind daca antrenorul pe care l-am avut mai putea continua orele. In fine, dupa un an, dupa ce parintii probabil au mai iscodit zona, am revenit la ore, observand ca elevi care au fost mici in grad ca mine au avansat 2 centuri. M-am ambitionat si am lucrat din greu, fara sa stiu ca antrenorul nu mai putea continua si dupa inca 3 luni m-as lasa din nou de ore.

Din fericire, un prieten din generala a adus vorba de antrenamentele lui de karate, pe care le facea, spre norocul meu, chiar la noi la scoala. Asa ca m-am alaturat, dupa ceva misto din partea unor colegi care faceau si ei karate si nu puteau pricepe cum de aveam eu centura galbena. Si am continuat antrenamentul pana in clasa a 7-a cand datorita unor persoane am fost nevoita sa intrerup, de tot, ce imi placea sa fac asa de mult.

Am invatat multe, mi-am facut ceva prieteni si am si castigat o medalie (pe care sincer nu o prea iubesc, din cauza ca am fost fortata sa merg la competitie). Problema pe care am avut-o a fost cu invatarea spirituala. Aceea a lipsit cu desavarsire.

Cred ca sensei a avut o problema cu faptul ca eram prea mici, la inceput, sa ne invete lucruri prea "spirituale" de frica neintelegerii, dar daca nu incepi de mic, atunci karatele intr-adevar isi pierde intelesul de arta martiala si devine doar o modalitate de a invata sa te bati. Pe cand, scopul karate-lui nu e deloc acesta.

As dori sa ofer un scurt citat din cartea lui Chuck:

A te cuceri pe tine insuti este un proces lent si adeseori dificil, dar el poate fi realizat prin mentinerea disciplinei si prin cultivarea respectului fata de propria persoana si fata de ceilalti.


Asta e problema pe care am avut-o, inca de cand am crescut destul de mult incat sa imi dau seama ce as dori de la aceste antrenamente. Disciplina in timpul orelor, desi de cele mai multe ori satisfacatoare, nici nu se asemana cu ce imi imaginam eu ca ar trebui sa fie. Din dorinta de a se apropia de noi, sensei ne lasa sa-i spunem pe nume, lucru care, cel putin din punctul meu de vedere, i-a redus din autoritatea pe care putea sa o impuna.

Niciodata nu ne-a fost explicat faptul ca in karate incerci sa lasi lupta ultima, cand chiar nu mai poti rezolva o problema pe alta cale. Nu am fost invatati sa meditam. Examenele se treceau destul de usor si nu exista nici pe departe un test de maturitate. Vedeau cat de bine stiai sa executi un kata, cat de bine stiai sa dai un pumn si gata.

Nu stiu daca in alte dojo-uri a existat aceasi situatie, dar stiu ca in al meu, ma deranja. Din pacate, nici nu prea stiu cum s-ar putea schimba situatia, fiindca nu stiu sistemul din interior sa imi dau seama cum functioneaza. Nici nu stiu daca lumea ar dori ca situatia sa se schimbe. Adica majoritatea elevilor sunt baieti si par a fi foarte multumiti de ceea ce invata. Fetele, foarte putine si ele, se lasa destul de repede, la varste mici, cand incepe sa loveasca pubertatea, din cauza ca "a fi batausa" nu e sexy si feminin fara sa isi dea seama ca nu a fost niciodata vorba de "bataie", cel putin nu exteriorizata.

Albastru nemarginit, aproape transparent-限りなく透明に近いブル

Albastru nemarginit, aproape transparent este cartea de debut a autorului japonez Ryū Murakami, publicata in anul 1976. Murakami a regizat si un film bazat pe acest roman.

Motivul pentru care am dorit sa fac o postare despre Ryū este ca sa va previn. In tineretile mele inocente stiam de un "Kafka al Japoniei" pe nume Murakami. Mergand la biblioteca am intrebat daca au cumva vreo carte a lui. Bibliotecara, politicoasa, mi-a raspuns ca da, si s-a ridicat sa-mi aduca un exemplar din cartea mai sus mentionata.

Fericita, m-am dus acasa si am inceput sa o citesc si m-am socat de ce am citit.



Cartea este narata la persoana I de personajul Ryū (care nu stiu exact daca inseamna ca aveam de-a face cu o autobiografie sau doar o "joaca") si descrie activitatile unui mic grup de prieteni, in anii 70. Cartea joaca rol de fresca a vietii acestor tineri in timp ce incearca sa scape de monotonia vietii de zi cu zi, prin violenta, consum de droguri, suicid si orgii. Suficient sa spun ca descrierile sunt ample.

Aici puteti gasi de citit cartea, sau puteti sa o cumparati de la editura Polirom.

Dupa ce am terminat cartea, am intrat pe internet sa caut sa aflu mai multe. Am aflat ca trebuia sa-l cer pe Haruki Murakami.

Rock la shamisen

Ce se poate face din clasicul instrument al geishelor. Chiar foarte interesant

Hiroyuki Sanada

Dupa ce am facut o postare despre Ken Watanabe, nu am cum sa nu fac si una despre Hiroyuki Sanada, considerand ca sunt actorii mei preferati. Hiroyuki Sanada(真田 広之) s-a nascut in 12 octombrie, 1960, in Tokyo. Inca de mic a dorit sa devina actor in filme de actiune si s-a antrenat in 2 scoli diferite de karate, ajungand sa fie protejatul lui Sonny Chiba, prin intermediul caruia a intalnit-o pe Michelle Yeoh (cu care a jucat si intr-un film)



Sanada a ajuns cunoscut in vest in urma filmului Ultimul Samurai, in care joaca rolul samuraiului care il detesta pe Algren (personajul lui Tom Cruise) pana aproape de finalul filmului.



Alte roluri faimoase sunt cele din Ringu (varianta japoneza originala a filmului The ring)



si cel din Tasogare Seibei (The twilight samurai-たそがれ清兵衛), film nominalizat la Oscar in categoria Filme straine si premiat de 12 ori de catre Institutul de Film Japonez



Este singurul actor japonez care a primit MBE-ul, un ordin cavaleresc britanic, pentru rolul Regele Lear pe care l-a interpretat in 1999 si 2000 cu Royal Shakespeare Company. in their production of King Lear. This marked the first time a Japanese actor had performed with the theatrical group[citation needed], and earned Sanada an MBE. A jucat de asemenea in Rush Hour 3

si The City of Your Final Destination, in care il interpreteaza pe tanarul iubit al personajului lui Anthony Hopkins. A jucat in ultimele 2 sezoane din Lost si



urmeaza sa joace in prima adaptare americana a legendei celor 47 de ronini, impreuna cu Keanu Reeves, film care va aparea in 2012

Ceaiul de la Florian

Dupa luna mea de vacanta, am revenit in tara cu forte proaspete si planuiesc o serie de postari despre cativa actori japonezi importanti. Insa pana atunci as dori sa laud, daca imi permiteti, cafeneaua Florian (cea mai veche cafenea care a functionat continuu inca de la infiintare) si ceaiul excelent pe care il servesc. Nu am mai baut ceai asa de bun de mult timp. Desi, sincer, nu aveam asteptari prea mari, dorind mai mult experienta de a bea la faimoasa cafenea, nu bautul in sine al ceaiului, am fost placut surprinsa. Desi era la plic, lucru care initial m-a suparat, mi-am dat seama in secunda in care l-am baut, ca nu aveam motiv. Folosind aceasi pliculet pentru 3 cesti de ceai, nu a facut ceaiul sa-si piarda aroma sau puterea. Nici serviciul folosit nu a fost urat, dar prea european pentru mine, sincer.







Mic interludiu-LA MULTI ANISORI!

De abia venita dintr-o calatorie si curand plecand in alta, nu prea voi avea un imput mare saptamana asta, dar nu am cum sa ignor faptul ca blogusorul meu a ajuns sa implineasca 2 ani!

Fericirea e mare, nostalgia si mai si, pe masura ce ma uitam prim postarile pe care le-am facut pana acum si imi planuiam urmatoarele.

In acest sens, otanjyoubi omedetou gozaimasu!






Uploaded with ImageShack.us

Imparateasa-John Burnham Schwartz

Voi fi plecata destul de mult timp luna asta. Mai ies si eu prin lume din cand in cand, si-mi las internetul pe stand-by in aceste zile. Fac o dezintoxicatie, daca vreti.

In orice caz, am zis sa fac o ultima postare inainte de a pleca in vacanta si ma gandeam sa scriu despre o carte, ca de mult nu am mai facut o recenzie.

Dupa cum ati vazut si din titlu vreau sa spun cateva cuvinte despre cartea Imparateasa, scrisa de John Burnham Schwartz.

In primul si-n primul rand as dori sa mi se permita amuzamentul pe faptul ca, in limba originala, adica engleza, cartea se numea The Commoner, deci "fata din popor".

Photobucket

Autorul a terminat Harverdul cu specializare pe Studii Japoneze si a mai scris o carte pe subiectul Japonia, cand a avut 24 de ani.

In Imparateasa autorul incearca o dramatizare a procesului de alegere a imparatesei Michiko, prima imparateasa venita din randul oamenilor simplii. De fapt, nu cred ca "dramatizare" ar fi cuvantul potrivit, considerand ca evenimentul a fost destul de dramatic, atat pentru populatia japoniei, cat si pentru casa regala, care a fost nevoita sa se adapteze unui nou sistem de gandire (nu prea reusita adaptarea, daca ar fi sa luam in considerare modul in care printesa Masako a fost tratata pana in prezent).

Autorul reuseste sa surpinda, cu o combinatie foarte placuta de naratiune tipic americana cu dialog extrem de japonez, atat in politete cat si in intelesuri, teama pe care a avut-o familia actualei imparatese de a o lasa sa se casatoreasca cu o persoana atat de straina in rang si obiceiuri, modul in care viata la curte a schimbat-o si puterea pe care a avut-o in convingerea actualei Printese Masako de a se alatura tronului, prin casatoria cu Printul Naruhito.

Numele au fost schimbate, pentru a pastra afirmatia de la inceputul cartii conform careia totul este fictiune. Ceea ce este adevarat. Desi autorul descrie foarte bine ceea ce ar fi putut fi grijile si problemele care au aparut in viata Imparatesei, nimic din ceea ce e scris nu poate fi verificat din punct de vedere istoric. De asemenea, finalul cartii, pe care nu-l voi dezvalui, demostreaza clar ca vorbim de o opera de fictiune.

In Romania cartea a aparut la editura Rao

Romanca geisha

In caz de nu ati vazut inca articolul de aici va recomand sa o faceti.

Nu prea am ce sa completez, sau sa rezum din ceea ce se spune acolo, pot doar sa pun o poza, sa o vedeti.

Comentariile au ajuns sa ma socheze, drept pentru care v-as ruga sa le ignorati daca nu vreti sa va creasca tensiunea.

Photobucket

Ceai (7)

Si iata ca am ajuns si la ultima postare din aceasta serie despre ceai. Evident ca ceea ce am spus in celelalte postari este minim comparativ cu informatia care se poate gasi despre fiecare subiect. Eu sper doar sa fi oferit destule detalii cat sa starnesc curiozitate.

Acum, ca ultima postare, vreau sa zic unu-doua cuvinte despre scolile de ceremonie a ceaiului principale din Japonia, numite Sansenke, legate prin sange de maestrul Sen no Rikyu, fiind cele infiintate de urmasii sai, si cele cu cei mai multi studenti

Photobucket

Urasenke
Este probabil scoala cu cel mai mare numar de studenti din cele trei Sansenke. A fost infiintata de Sen Sōshitsu (1622-1697) si este condusa in momentul de fata de Iemoto Zabōsai Genmoku Sōshitsu.

Photobucket


Omotesenke
Este a doua scoala ca marime, infiintata de Kōshin Sōsa (1613-1672), actualmente condusa de Iemoto Sōsa Jimyosai. Exista cateva diferente dintre modurile de executare a ceremoniei ceaiului intre Omotesenke si Urasenke, ca de exemplu cantitatea de spuma a Macha-ului, Urasenke acoperind toata suprafata ceaiului in spuma, in timp ce Omotesenke lasa o zona circulara din mijloc libera. Omotesenke foloseste bambus afumat (Susudake) pentru Chasen(polonic), in timp ce Urasenke foloseste bambusul netratat.


Photobucket

Mushanokōjisenke
Este cea mai mica dintre Sansenke. A fost creata de catre Ichiō Sōshu, un stranepot al lui Sen no Rikyu si este condusa in momentul de fata de Iemoto Rikyu Koji, un descendent de a XIV-a generatia a lui Sen no Rikyu.
Numele de Mushanokojisenke vine de la strade pe care se afla Musha no Koji Dori.

Ceai (6)

De-a lungul anului exista mai multe tipuri de ceremonie a ceaiului ce au loc. Difera unele fata de celelalte in functie de scopul pe care-l au in relatia profesor-elev-invitat.


Prima ceremonie a ceaiului dintr-un an se numeste Hatsugama (初釜), adica primul ceainic, si este singura data cand profesorul face ceaiul si pregateste mancarea pentru elevi, el avand in mod normal rolul de supraveghetor. Este singura data cand ceremonia este "prezentata" cap-coada, deoarece, in mod normal, etapele sunt separate pentru a ajuta profesorul in procesul didactic.

Photobucket

Akatsuki-no-chaji ( 暁の茶事) este tinut iarna dimineata, pentru a putea admira rasaritul soarelui.

Photobucket

Yuuzari-no-chaji (夕ざりの茶事), opusul lui Akatsuki-no-chaji, este tinut vara, seara, pentru a putea observa amurgul. De asemenea, datorita caldurii, dimineata devreme sau seara tarziu sunt singurele momente in care se poate tine ceremonia ceaiului intr-un mod comfortabil. De acea, pe langa aceasta ceremonie mai exista si Asa-cha (朝茶), ceaiul de dimineata


Photobucket

Kuchikiri-no-chaji (口切の茶事), ceremonia cu primul ceai al anului, o asemanare care poate fi facuta cu deschiderea primului vin, pentru vestici si, ca punct de contrast, Nagori-no-chaji (名残の茶事), ceremonie facuta pentru a onora ultimele frunze de ceai ale anului, preparat la sfarsitul lui Octombrie.

Propaganda de razboi

Intrerup seria, doar din cauza ca m-a impresionat video-ul urmator. Desi e de asteptat sa existe si asa ceva din punctul de vedere al japonezilor, inca nu l-am gasit, dar il voi posta cand o voi face.

Ceaiul (5)

Dupa cum am scris in prima postare, pe langa clasicele ceaiuri negre si verzi, mai exista mai multe culori decat curcubeul. Problema este ca acele ceaiuri nu se beau in Japonia, asa ca nu as dori sa ma axez asa de mult pe ele, considerand ca am multe de zis despre faimoasa ceremonie a ceaiului, pe care incep sa o descriu acum.

Ceremonia ceaiului (numita sado, sau "calea de a face ceai") este o forma ceremoniala de a prepara si a bea ceai. Ritualul a fost influentat puternic de Budismul Zen.
In zilele noastre, ceremonia ceaiului este un hobby destul de raspandit, deoarece multi japonezi fac cursuri despre comportamentul necesar in timpul ceremoniei si modul in care se fac ceaiul, mancarea si dulciurile necesare.

Ceremonia in sine consta in mai multe ritualuri care trebuie invatate pe de rost, fiecare miscare fiind neschimbata de secole.

tea ceremony Pictures, Images and Photos

Ca sa prezint un pic de istorie, sa stim de fapt cum au stat lucrurile de-a lungul timpului, in cea ce priveste modul in care s-a dezvoltat aceasta arta, voi incepe prin a prezenta faptul ca ceremonia ceaiului a inceput sa-si faca simtita prezenta prin epoca Nara (710-794) cand, datorita relatiilor care se raceau cu China, japonezii au fost nevoiti sa-si gaseasca/creeze propriile traditii cu privire la ceai, care, acum a inceput sa fie baut de placere, si nu in scopuri medicinale ca pana atunci. Ceaiul a fost un bun de pret in perioada Heian (794-1192) motiv pentru care s-au dezvoltat pe seama sa o sumedenie de reguli si formalitati.

Prin intermediul lui Myoan Eisai, care a sugerat presarea ceaiului inainte de adaugarea apei calde si a imparatului chinez Hui Tsung, care a facut referire la amestecarea pudrei de ceai in apa cu un tel de bambus, s-a pus baza ceremoniei asa cum se stie ea azi.

In secolul al XIII-lea, samuraii, care adorau tot cea ce era legat de dinastia chinezeasca Sung a inceput sa imbratiseze traditia prepararii ceaiului. Dupa caderea shogunatului Kamakura, in 1333, noua creata clasa de Gekokujou (parveniti) a inceput sa faca "petrecerii ale ceaiului", adesea acompaniate de jocuri de societate.

Traditia de a oferi cana de ceai de la un invitat la altul se trage, cel mai probabil din ritualul samurailor de a trimite cupa de sake din mana in mana, la toata familia, cand aveau intrunirile pentru a-si reafirma legaturile.

Photobucket

In perioada Muromachi, arhitectura tipica a caselor, adoptat si de samurai, a fost preluata pentru casele de ceai, tokonoma, chigaidana, tatami si tsuke-shoin toate aparand atunci.

Murata Shukou, un preot Zen, recunoscut ca parintele ceremoniei ceaiului, datorita etichetei si spiritului pe care acesta l-a oferit ceremoniei. El a fost si cel care a introdus idea de a efectua ceremonia intr-o camera separata, mai micuta si mai sobra numita Kakoi.

Ceaiul (4)

Cum mama a decis sa ne schimbam aragazul si cum mesterii din Romania nu mai sunt ce erau si nu ai cum sa-i mai intorci pe aia buni din strainatate, am ajuns sa stam fara aragaz functional jumatatea aceasta de zi. Asta inseamna ca nu am apucat sa-mi fac ceai. Cerul a cazut, pamantul s-a despartit si raurile s-au umplut de sange... cel putin mie asa mi s-a parut. Eu fara ceai jumate de zi este tortura pura, asa ca in spirit de autoconservare, incerc macar sa scriu un articol despre ceai, in scopul uitarii durerii de a nu-l bea.

Ceaiul negru e urmatorul la rand acum.

Cateva cuvinte despre cum se face si dupa acea zic ceva ceva despre relatia mai degraba rece dintre japonezi si ceaiul acesta.


Dupa culegere, frunzele sunt semi-uscate suflandu-se aer pe ele, dupa care ceaiul este lasat sa oxideze sub conditii controlate de temperatura si umiditate (i se spune fermentatie, dar procesul de fermentatie nu are loc de fapt, asa ca denumirea este folosita abuziv). Nivelul de oxidare determina calitatea ceaiului. Ceaiul incepe oxidarea inainte de a fi rulate frunzele, deci momentele petrecute intre etape sunt foarte importante pentru calitatea acestuia. Dupa ce se termina oxidarea, frunzele sunt uscate complet pentru a opri procesul.

In final, frunzele sunt sortate in functie de calitate, pe marimi (frunze intregi, rupte, praf) si in functie de alte criterii prestabilite.


Dupa cum am zis mai sus, ceaiul negru nu prea are trecere in Japonia.

Ceaiul negru a fost crescut in Japonia inca din 1874, dar cantitatea a fost mica si a fost considerat mai mult o curiozitate decat orice altceva. Chiar si dupa ce a fost adus de catre o expeditie care a fost in India, s-a ajuns la concluzia ca ceaiul negru japonez este inferior celor din regiunile obisnuite in care acesta creste.




Printre cele mai cunoscute ceaiuri negre, si si printre cele mai greu de gasit este Shizuoka Black Tea, numit dupa regiunea din Japonia de unde se culege. Vine de pe o plantatie care il prodce din.

Ceaiul (3)

Am zis in prima postare ca exista mai multe tipuri generale de ceai, separate pe culori (alb, galben, verde, negru, etc). Bineinteles ca fiecare tara care cultiva ceai are soiurile proprii de a prepara/cultiva Camellia Sinensis, in asa fel incat sa produca diferite soiuri de ceai.

Cum soiurile sunt multe, as dori sa ma refer doar la cele mai cunoscute din Japonia.

Ceaiul verde a fost adus in Japonia, din China, de catre Myōan Eisai (明菴栄西), preot Budist japonez, care a trait in secolul XII, si pe langa ceai a pus bazele scolii de Budism Rinzai.

Tipurile de ceai sunt notate dupa calitate, partea plantei care se utilizeaza si tipul de proces la care este supus pentru a crea produsul finit. Cel mai bun ceai din Japonia se spune ca at fi cel din Yame, regiunea Uji a Kyoto-ului care produce aproximativ 40% din ceai.



Gyokuro (玉露)
Gyokuro este un tip scump de ceai care creste sub o plasa si face ceai de culoare verde pal. Datorita plasei, cantitatea de theina si caffeina creste, in timp ce catechina scade, facand ceaiul sa fie foarte dulce, cu aroma distincta.



Sencha (煎茶)
Este facut din prima si a doua recolta de ceai verde, expus direct la lumina. Este cel mai comun tip de ceai din Japonia.





Fukamushicha (深蒸し茶)
Este, de fapt, Sencha care a fost procesat timp mai indelungat, dandui-se astfel o culoare mai inchisa si o aroma mai plina.




Bancha (番茶)
Ceai de calitate mai slaba, de obicei din a trei si a patra recolta de ceai, dintre vara si toamna.




Kukicha (茎茶)
Ceai facut din ramurele si petioale de frunze, dandu-i o aroma usor cremoasa, dulce, cu aroma de nuci.




Matcha (抹茶)
Este ceai praf, procesat din Tencha, cu o cultivare asemanatoare cu cea a Gyokuro-ului. Este folosit in principal in ceremonia ceaiului si se foloseste ca aroma pentru inghetata si alte dulciuri.





Genmaicha (玄米茶)
Ceai Sencha amestecat cu orez brun prajit.




Hōjicha (ほうじ茶?)
Ceai verde prajit pe carbuni.

Ceaiul (2)

Acum ca am zis cate ceva despre ceai in general, am zis sa ma axez in postarea asta pe beneficiile medicale ale acestuia si sa fac o scurta prezentare a numelui lui si de unde vine.


Ceaiul contine catechine, un tip de antioxidant, in proportie de aproximativ 30%, mai mult in ceaiurile albe si verzi si mai putin in cele negre, datorita faptului ca acestea se fermenteaza si eci isi pierd din proprietatile antioxidante.
Un alt compus gasit in ceai este teina si cofeina, in porportie de 3% din greutatea uscata, adica aproximativ 50mg/cana de ceai.



Alt motiv pentru care ceaiul este sanatate curata, este continutul ridicat de compusi chimici tip vitamine, flavonoide si amino-acizi care care imbunatatesc flora intestinala, intaresc imunitatea impotriva dereglarilor intestinale si protejeaza membranele celulelor de atacul oxidantilor. De asemenea, ceaiul previne cariile, deoarece contine cantitati mari de fluor (si astfel ajung sa fiu felicitata de dentistul meu de fiecare data cand ma duc la el. Pe langa toate astea, daca nu ar fi fost destul, ceaiul normalizeaza tensiunea arteriala, previne boli coronariene si diabetul reducand glucoza din sange, ajuta la metabolizarea lipidelor si avand proprietati germicidale ajuta la lupta importriva bacteriilor patogene. Atat infuziile de ceai negru cat si cele de ceai verde, datorita cateinei au efecte anti-carcinogenice, anti-mutagenice si anti-tumorale.


Acum, denumirea de ceai, in toate limbile din lume, vine din chineza (caracterul fiind identic cu cel japonez si anume 茶). Idea e ca pronuntia caracterului depinde de dialectul pe care-l alegem. Principalele 2 citiri dialectice pe care le folosim in tot restul lumi apartin celui Hokkien, si anume tê, venit din vechiul 梌 (tú) si chá folosit in dialectul cantonez.

Varianta japoneza onorifica de a zice ceai este ocha.

Ceaiul (1)

Cum a inceput vacanta si am zis ca ma pun sa scriu mai mult pe blog, am hotarat sa fac o serie de postari (in plan sunt 10, vedem cum merge treaba) despre ceai. In mare parte din cauza ca, cel putin in Romania (poate un pic mai mult dupa ce a aparut Carturesti-ul pe piata) cultura ceaiului e cam... nu as zice inexistenta, dar cu siguranta putin dezvoltata.


Poate din cauza ca "ceaiul de fructe" e considerat ceai in toata puterea cuvantului (acest lucru ma deranjeaza de muuuult timp, asa ca ma voi plange despre el muuuult timp de acum inainte). Poate din cauza ca am fost infuzati in perioada comunista de ceai prost rusesc, si in perioada capitalista de anormalitati precum Ekoland si Lipton Ice Tea (care numa ceai nu au in ele).
Poate din cauza ca suntem bautori de cafea la kilogram de ceva timp, ca sa ne putem obisnui cu stilul de viata actual.


Sincer, nu stiu, dar daca pot sa ofer ceva informatii utile, atunci cu cea mai mare placere.


Ceaiul este produs din mugurii si frunzele plantei Camellia sinensis, care sunt procesate folosind diverse metode. Infuzia care se face din aceste frunze, denumita tot ceai, este a doua cea mai consumata bautura dupa apa (in mare parte datorita succesului de care se bucura in Asia).


Exista cel putin 6 varietati de ceai: alb, galben, verde, oolong, negru si post-fermentat, dar in Romania galbenul si post-fermentatul sunt aproape imposibil de gasit. Sincer, nu tin minte sa fi cumparat asa ceva de aici vreodata, dar stiu ca am vazut cateva site-uri romane care ofereau posibilitatea de a importa la cerere astfel de ceaiuri, asa ca nu critic in totalitate sistemul.

Acum, diferentierea pe care as dori sa o fac foarte clara este urmatoarea: orice ceai care nu vine din Camellia sinensis nu se numeste, din punct de vedere al utilizarii corecte a termenilor, ceai. Este infuzie de plante/fructe/flori/ce-o mai putea fi, dar nu i se spune ceai(eg. Rooibos-ul nu e ceai, "ceaiul" de musetel la fel).Va rog, folositi corect termenii.

Ceainic nou!

Aveam ramasa datorie la mama o tigaie wok si un ceainic, pe care nu le-am gasit de ziua mea sa le cumparam imediat.

Ceainicul a venit azi.


Cadourile primite de ziua mea

In sfarsit am apucat si eu sa le fac poze si sa postez ce am primit cadou de ziua mea ;)








Bine ca a venit vacanta ca ma voi putea dedica mai mult acestui blog, ca nu se mai poate asa.

Culturi de orez

Multumesc Laura pentru mailul trimis cu pozele astea :D

Se pare ca japonezii au decis sa picteze si cu ajutorul a 3 tipuri diferite de orez.












In copilariile mele

Cand ma uitam la anime-uri pe RTL2 si stiam pe de rost versuri, pe care nu le intelegeam, dar le cantam de-odata cu animatia




Cadou de Paste

Bine macar ca nu m-am pus sa-l pun de Craciun, nu? Scoala asta, ce face din om.

Deci, am primit un set de cutit+piatra de ascutit de la firma Haiku (nu stiu de unde e, din pacate. Am incercat sa o caut pe internet, am gasit 3 firme in Romania cu numele asta, dar niciuna cu domeniul de activitate care ma interesa)



 EDIT:
 si totusi uite ca am gasit ceva cat de cat. Evident ca am fost proasta sa cred ca ar veni din Romania http://www.kochmesser-shop.com/chroma/haiku/haiku-original/chroma-haiku-h01-schaelmesser-8-cm::1.html