Tokyo Story (東京物語 Tōkyō Monogatari)

Tokio Story este un film incredibil. In general filmele japoneze (alea facute cu scopul de a fi bune) sunt incredibile, dar acesta e la un alt nivel de maiestrie, in totalitate. Se ridica la ragul lui Ikiru, sau Cei 7 samurai si, bineinteles, ca orice opera care merita discutata, iti lasa o impresie de lunga durata, care nu poate fi deslusita pe moment. Am avut ocazia sa-l vad impreuna cu mama prin intermediul unei cinemateci organizate in urma cu cativa ani de libraria Humanitas si vreau sa spun ca am stat si l-am discutat tot drumul inapoi spre casa si si urmatoarea zi.


Aparut in 1953 in regia lui Yasujirō Ozu (小津 安二郎), filmul spune povestea unui cuplu in varsta care merge in Tokyo sa-si viziteze copii. Acestia ii ignora si-si vad de viata lor, in timp ce singura persoara care are grija de ei este nora lor vaduvita. Filmul este considerat cel mai bun film a lui Yasujirō si unul dintre cele mai bune filem ale tuturor timpurilor.

Este un film incet, si de atmosfera, lucru care este redat de scenele statice "de tatami" (tehnica inventata de Ozu-san in care camera este plasata la 1 metru de podea), filmul avand un singur cadru dinamic si si acela folosit pentru a evoca singuratatea unor parinti uitati in fata schimbarilor Japoniei de dupa razboi.

Ca multe alte filme japoneze, analizeaza schisma dintre generatiile tinere si cele batrane, schimbarea valorilor, dar si tema interculturala de distantare a copiilor de parinti si modul in care acestia mai joaca sau nu un rol in noua viata a celor mici, acum deveniti mari.


Mai jos puteti vedea filmul cu subtitrati in italiana direct pe youtube. Se gaseste de downloadat si pe torrent.

Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga

In multele drumuri pe care le fac dinspre si inspre casa, mai nou de cand cu mutatul in Viena, iau cu mine una-doua carti ca sa am obiectul muncii pana trec orele pe tren. Acum cu vacanta dintre semestre am decis sa citesc o carte de Haruki Murakami numita Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga. Il ador pe Murakami, asa ca nu am avut probelme in alegerea cartii si fiind si de dimensiuni acceptabile (ca sa nu adauge prea mult la greutatea totala a bagajului) am luat-o cu mine si am devorat-o.

Ce-i drept, credeam ca va fi o alta poveste, precum celelalte carti pe care i le-am citit pana acum, dar am aflat dupa prima pagina ca este de fapt un hibrid intre un fel de memorii si eseuri pe diverse teme.

 Durerea e inevitabila. Suferinta e o optiune


Autorul, supranumit uneori Kafka al Japoniei, este un alergator convins inca de tanar, care participa anual la cel putin un maraton. Cartea prezinta modul in care a ajuns sa-si aleaga joggingul ca sport preferat si ofera paralele intre exigenta si concentrarea pe care o are cand alearga cu cea de care da dovada cand scrie. Intr-un moment de introspectie pur, autorul prezinta o serie de curse cap-coada si problemele atat fizice cat si psihologice cu care se intalneste (de cele mai multe ori repetat) de-a lungul kilometrilor.


Este o carte imposibil de lasat din mana (decat pentru cateva minute, in care stai sa cugetezi asupra limbajului si metaforelor), fapt ce este destul de interesant, considerand ca unele eseuri sunt despre nimic. Fapt pe care il si recunoaste autorul. Asa cum in timpul alergarilor de antrenament nu se gandeste la nimic si doar admira exteriorul, asa si in eseurile legate de antrenamente se axeaza pe descrierea elementelor exterioare propriului eu. Asa cum in timpul curselor se axeaza pe senzatiile pe care propriu-i corp ii ofera, asa si in eseurile despre curse isi ghideaza scrisul spre metafora, spre metafizica.

Cand alerg un maraton obisnuit, in partea de final nu ma gandesc decat sa termin cursa cu bine si sa trec linia de final macar un pic mai repede (...) Aveam senzatia ca finisul nu este decat un stop temporar, care, de fapt, nu are nici o semnificatie majora. La fel si cu viata. Viata nu are sens pentru ca are un sfarsit. Vietii i se pune un sfarsit pentru a-i sublinia semnificatia, ca o metafora indirecta a faptului ca e finita. Destul de filozofic.


Recomand cu caldura cartea pentru oricine doreste sa afle cate ceva despre autor fara sa paraseasca complet stilul de scris pe care acesta il are in beletristica sa.