Halloween si efectele sale negative

Campania "I'm a culture not a costume" (sunt o cultura nu un costum) a fost lansata in SUA pentru a constientiza tinerii petrecareti cu privire la costumele preluate din alte culturi si super-simplificate, pentru a continua o imagine negativa si stereotipizata a anumitor aspecte ale unei culturi mult mai vaste decat poate exemplifica un costum.

In acest sens a aparut si o imagine cu o tanara japoneza tinand in mana poza cu o pseudo-geisha

Photobucket

Exista ceva ce nu pot face?

Experienta lui Andrei Plesu in Japonia


Andrei Plesu-Romani in Japonia
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

... Este vorba de experienta lui Andrei Plesu in Japonia, povestita cu foarte mult umor!

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de pilda, cand calatoresti în Japonia. N-am fost niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia ramâne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain".Te poti simti strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" într-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat familiar.

În Japonia însa alteritatea e radicala. Te misti în spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul... N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sunt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sunt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal.Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, intreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina.

Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tiparituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarate, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stangace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic.

Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cate ori lasai picioarele sa-ti atarne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sunt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.

În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate langa receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea...La randul meu, am încasat prima trauma cand, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier.

În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrana însotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare în camera. Alesesem, mai curand la întamplare, ceva în care identificasem cuvantul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într- o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa! "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un suras buddhist preopinenta - mai întai baie! Papa la urma!" Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se abtine, ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mana. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pana la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita în fiertura din oala pana dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale.

A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul. Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfarsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri misterioase, oferite de o oficianta care luneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului.

Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert. Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încat sa-si poata sprijini sezutul pe calcaie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mantuirea însasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu sunt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamand, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cat poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tarziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încat corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercand sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai stramb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sunt în regula… Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!"

Ceremonia ceaiului

Cea mai buna varianta pe care am putut-o gasi pe youtube

Recordul mondial de sushi

Pentru iubitorii de sushi, urmatorul videoclip prezinta cel mai mare makisushi din lume.

Pofta

Beatboxing japonez

Sa va uitati si sa va mirati

Antrenamentul de karate

Motivul pentru care m-am hotarat sa fac aceasta postare nu este pentru a critica in nici un fel sistemul de dojo-uri din Romania. Nici nu as indrazni sa fac asa ceva, considerand ca nu am participat la antrenamente decat la 3 astfel de sali de antrenament si nu am vazut mai mult de 10 antrenori la viata mea. Dar in acelasi timp, acum ca am terminat (sa nu radeti!) cartea Puterea interioara a sinelui, a lui Chuck Norris mi-am reamintit de un gol esential in antrenamentele facute. Dar, sa o luam cu inceputul, zic eu.

Poate ca ar fi corect sa spun ca unul din momentele de cotitura din viata mea a fost acela in care m-am hotarat sa merg la ore de karate. Sau poate mai bine as spune cand mama m-a convins sa merg, sa vad cum e, fiindca altfel "cand o sa fii mare nu o sa te las sa mergi in cluburi". Mi-o trebuit inca 12 ani de la acel moment sa-mi dau seama ca daca ar fi fost doar pentru a primi permisiune sa ma duc in club, mi-am cam irosit timpul si ai mei banii cu orele de antrenament, fiindca nu prea stiu ce-i ala.

In schimb, am avut parte de 8 ani de antrenament care mi-o schimbat perspectiva asupra vietii. Lucru de care, din nou, m-am lamurit mult mai tarziu. Am inceput la varsta de 5 ani, intr-o sala nu prea departe de apartamentul bunicilor mei si 3 zile pe saptamana, luni, miercuri si vineri, mergeam la antrenamente. Pana cand mi-am dat examenul de prima centura, cea alba.

La scurt timp dupa, sala de antrenament a ars, datorita unei tigari nestinse corespunzator si am intrerupt antrenamentele 1 an, nestiind daca antrenorul pe care l-am avut mai putea continua orele. In fine, dupa un an, dupa ce parintii probabil au mai iscodit zona, am revenit la ore, observand ca elevi care au fost mici in grad ca mine au avansat 2 centuri. M-am ambitionat si am lucrat din greu, fara sa stiu ca antrenorul nu mai putea continua si dupa inca 3 luni m-as lasa din nou de ore.

Din fericire, un prieten din generala a adus vorba de antrenamentele lui de karate, pe care le facea, spre norocul meu, chiar la noi la scoala. Asa ca m-am alaturat, dupa ceva misto din partea unor colegi care faceau si ei karate si nu puteau pricepe cum de aveam eu centura galbena. Si am continuat antrenamentul pana in clasa a 7-a cand datorita unor persoane am fost nevoita sa intrerup, de tot, ce imi placea sa fac asa de mult.

Am invatat multe, mi-am facut ceva prieteni si am si castigat o medalie (pe care sincer nu o prea iubesc, din cauza ca am fost fortata sa merg la competitie). Problema pe care am avut-o a fost cu invatarea spirituala. Aceea a lipsit cu desavarsire.

Cred ca sensei a avut o problema cu faptul ca eram prea mici, la inceput, sa ne invete lucruri prea "spirituale" de frica neintelegerii, dar daca nu incepi de mic, atunci karatele intr-adevar isi pierde intelesul de arta martiala si devine doar o modalitate de a invata sa te bati. Pe cand, scopul karate-lui nu e deloc acesta.

As dori sa ofer un scurt citat din cartea lui Chuck:

A te cuceri pe tine insuti este un proces lent si adeseori dificil, dar el poate fi realizat prin mentinerea disciplinei si prin cultivarea respectului fata de propria persoana si fata de ceilalti.


Asta e problema pe care am avut-o, inca de cand am crescut destul de mult incat sa imi dau seama ce as dori de la aceste antrenamente. Disciplina in timpul orelor, desi de cele mai multe ori satisfacatoare, nici nu se asemana cu ce imi imaginam eu ca ar trebui sa fie. Din dorinta de a se apropia de noi, sensei ne lasa sa-i spunem pe nume, lucru care, cel putin din punctul meu de vedere, i-a redus din autoritatea pe care putea sa o impuna.

Niciodata nu ne-a fost explicat faptul ca in karate incerci sa lasi lupta ultima, cand chiar nu mai poti rezolva o problema pe alta cale. Nu am fost invatati sa meditam. Examenele se treceau destul de usor si nu exista nici pe departe un test de maturitate. Vedeau cat de bine stiai sa executi un kata, cat de bine stiai sa dai un pumn si gata.

Nu stiu daca in alte dojo-uri a existat aceasi situatie, dar stiu ca in al meu, ma deranja. Din pacate, nici nu prea stiu cum s-ar putea schimba situatia, fiindca nu stiu sistemul din interior sa imi dau seama cum functioneaza. Nici nu stiu daca lumea ar dori ca situatia sa se schimbe. Adica majoritatea elevilor sunt baieti si par a fi foarte multumiti de ceea ce invata. Fetele, foarte putine si ele, se lasa destul de repede, la varste mici, cand incepe sa loveasca pubertatea, din cauza ca "a fi batausa" nu e sexy si feminin fara sa isi dea seama ca nu a fost niciodata vorba de "bataie", cel putin nu exteriorizata.