Saya-eleva care nu exista

Anul trecut un cuplu de designeri digitali japonezi au socat lumea cand au declarat ca fiica lor Saya, de fapt nu e nimic altceva decat o simulare ultra realista pe calculator la care cei doi au lucrat luni intregi spre a o imbunatati.

Saya 2016 este un exemplu de realism generat pe computer dus la extrem. Fiecare fir de par, fiecare pistrui fiecare, hai sa-i zicem ce e de fapt, pixel este in locul potrivit la rezolutia potrivita.


Ceea ce este si mai interesant a ca sotii Yuka si Teruyuki Ishikawa au invatat singuri cum sa fie artisti modelatori 3D si proiectul "Saya" e ceva la care lucrau in timpul liber, intre alte proiecte pentru care erau chiar platiti.

Au dezvaluit ca au reusit sa o animeze pe Saya si ca fiica lor va fi protagonista unui film animat la care lucreaza si care va fi lansat in toamna acestui an.

Image result for saya japanese rendering

Ran-o recenzie

Din cauza ca-l ador ca si critic si din cauza ca el il adora pe Kurosawa postez ultimul videoclip din seria "Summer of Shakespeare" a criticului meu preferat de film-Kyle Kallgren.

Hiroshima de John Hearsey

De mica mi-a placut istoria din cauza ca daca imi era descrisa frumos imi parea mai degraba o poveste decat o materie de invatat. De aia am preferat sa dau la istorie si nu la geografie in timpul testelor nationale din a 8-a. Pur si simplu tin minte mai bine povestea unei era decat locatia si caracteristicile unui munte. De asemenea mi se parea ca istoria este statica. Adica am descoperit ce aveam de descoperit, stim cine a fost Cezar si ce-o facut si nu mai schimbam asa cu una cu doua actiunile care oricum deja s-o intamplat.

Evident ca eram mica si naiva si ca istoria se schimba in fiecare an, fiidnca gasim documente noi, artefacte noi, perspective noi si dintr-o data naratiunea pe care am invatat-o in a 8-a devine din ce in ce mai neconforma cu realitatea.

Avand norocul (ghinionul?) sa prind caderea turnurilor gemene am apucat sa vad pe parcursul propriei vieti modul in care un eveniment istoric este perceput si cum perceptia se shimba de-a lungul timpului in timp ce informatia legata de el creste, uitarea intervine si alte lucruri ne ocupa memoria colectiva. Raul absolut devine rau relativ, actiunea decisiva si violenta devine irationala si de nedorit, etc.

Image result

Evident ca fiecare eveniment istoric evolueaza in felul sau propriu. Evident ca nu toate isi schimba naratiunea. Am observat asta de exemplu la bomba atomica.

Cartea pe care am citit-o, numita simplu Hiroshima si scrisa de John Hearsey a fost publicata in The New Yorker in 1946, la doar un an de la caderea bombei. Cartea descrie experienta a 6 japonezi care au supravietuit bombei, desi se aflau la mai putin de 3km de epicentru.

In 5 capitole Hearsey prezinta ce s-a intamplat imediat inainte (1), dupa (2) la cateva zile(3), saptamani (4) si un an (5) de la caderea bombei.
Personajele principale sunt doi doctori, un preot protestant, unul catolic, o croitoreasa vaduva si o muncitoare din fabrica East Asia Tin Works. Povestile lor se intretaie pe parcursul zilelor de la explozie si fiecare capitol prezinta experienta individuala a intervievatilor-cartea este de fapt o investigatie jurnalistica care a fost initial publicata intr-o revista, de fapt.

Cand am zis ca naratiunea in legatura cu bomba nu s-a schimbat ma refer la faptul ca si in cartea investigata la mai putin de un an de la cadere idea ca bomba a fost o greseala a fost clara. Numarul civililor omorati sau supusi iradierii a fost un raspus disproportionat pentru Pearl Harbour si si daca nu ar fi fost iradierea care nu a apucat sa omoare victime le-a lasat cu sechele pe viata-lucruri de genul acesta ar putea fi clasificate drept crime de razboi in alte contexte istorice.

Cartea poate fi gasita gratuit aici. Se citeste intr-o zi, dar ramane in minte.

Otanjoubi omedetou

Nu pot sa cred ca au trecut deja 7 ani de cand am inceput sa scriu articole pe blogusor. Poate n-ar trebui sa-i mai zic blogusor ca deja are 7 ani. Invata sa scrie si sa citeasca singur. E blog in toata regula.

Sa sarbatorim deci! 誕生日おめでとう!


Ikejime (活け締め)

Am avut acum o saptamana o discutie despre modul in care japonezii isi pregatesc mancare ultra-proaspata, mai ales animalele cu sange rece. Tactica de a le omori se numeste ikejime-paralizarea pestilor/amfibienilor pentru a pastra calitatea carnii. Tehnica a aparut in Japonia, dar s-a raspandit in tot restul lumii, inclusiv in laboratoarele de biologie de liceu. 

In principiu ce se intampla e ca macelarul insereaza un tub de metal in capul pestelui direct in rombencefal (care contine cerebelul si bulbul rahidian) care duce la moarte cerebrala instantanee-moment in care pestele nu se mai misca. Motivul pentru care se prefera ikejime este fiindca in momentul in care se zbate muschii pestelui produc acid lactic, care duce la acrirea carnii si la decolorarea ei. Ikejime este considerata metoda cea mai umana de a ucide un peste.




Tehnica extrem de asemanatoare se foloseste si in laboratoarele de biologie pentru broastele ce urmeaza a fi examinate.

Tehnica manuala de ikejime a fost folosita cu success in industria de ton si cod cand pestele este paralizat si dupa care imediat pastrat in gheata.

Kappa (河童)

Un kappa (copil al raului) (numit alternativ kawako komahiki sau kawataro este un fel de yokai (demon) din folclorul japonez. Dupa cum reiese din nume (kawa-rau si wappa-copil) kappa este considerat un spirit al raului, clasificat in shintoism ca suijin (zeitate a apei), sau o aparitie a acestuia.

1263509.  A near threatened Japanese giant salamander, Andrias japonicus.

Din punct de vedere visual kappa este cel mai probabil bazat pe salamandra japoneza, un animal de prada acvatic, foarte agresiv, care poate ajunge la dimensiuni de pana la 1,5 metrii. Teoretic kappa au forma umanoida de dimensiunea unui copil, cu degetele de la maini si picioare palmate, solzi pe tot corpul si de culoare care variaza de la verde la galben la albastru si cu miros de peste. Cum avem in romana expresia "Si maimuta mai cade din copac" asa au japonezii expresia "un kappa care se ineaca intr-un rau".  

Din punct de vedere educational kappa este o modalitate prin care parintii isi educa copii despre pericolele de a se juca langa rauri sau lacuri.In folclor kappa, desi sunt capabili sa vorbeasca si sa inteleaga japoneza sunt personaeje nastrusnice care fac tot felul de prostioare de genul se uita sub kimonourile femeilor, dar, in functie de poveste, ajung sa fie si cei care pacalesc oamenii pana la inecare, sau rapesc copii care se joaca langa apa. 




Ca spiridusii din zonele europene kappa pot fi imblanziti si se spune ca odata ce te imprietenesti cu un kappa poti fi ajutat sa ai apa pentru culturile de orez, sau peste proaspat pe masa in fiecare seara. Pot fi si pacaliti sa faca anumite lucruri si din cauza politetii nu se vor oprii pana nu au terminat ce aveau de facut.

Ca sa te imprietenesti cu un kappa trebuia sa-i oferi daruri sau ofrande, cum ar fi fost de exemplu nasu (vinete japoneze), soba, natto (soia) sau mai ales castraveti, singura mancare pe care kappa o prefera mai mult decat copii de oameni. Uneori parintii japonezi scriu numele copiilor lor pe in castravete si il arunca in apa inainte sa-i lase pe copii sa se joace acolo. Din cauza asocierii castravetilor cu kappa sushi-ul cu castravete in interior si-a primit numele de kappamaki.



Cele mai umile victime

Ce inseamna sa te omoare serviciu. Nimic nu mai poti face pe langa. Bine ca acum am un moment de respirat si pot sa scriu cate ceva cu ocazia zilei de 6 August, data in care a cazut prima din cele doua bombe atomice folosite impotriva Japoniei.


Acum cateva saptamani am citit o carte numita Puterea Introvertitilor scrisa de Susan Cain, in care era prezentat, intr-unul din capitole, comportamentul continental versus dihotomia introvertit-extrovertit. In cazul Americii, oamenii sunt incurajati prin cultura locala sa-si exprime sentimentele (existente sau nu) cat mai des si mai tare in timp ce asiaticii pretuiesc persoanele introvertite. Ca exemplu al acestui fapt autoarea a citat un articol din NY Times numit "Cele mai umile victime" in care era explicat modul in care populatia japoneza a reactionat dupa ce a fost devastata de bombele cazute in Hiroshima si Nagasaki.


Articolul vorbeste despre hibakusha, numele dat supravietuitorilor bombelor atomice care au cazut in Hiroshima si Nagasaki, care inca se mai gaseau cu zecile de mii in 2005, cand a fost scris articolul. Oameni care continua sa fie intervievati dupa atatea decenii si care sunt ascultati de elevi care nu sunt mai in varsta decat erau ei cand bombele au cazut.
 





In Hiroshima bomba nu a fost anuntata, asa ca majoritatea victimelor: copii, femei si batrani nu au putut scapa. In Nagasaki armata americana a trimis fluturasi anuntand atacul... la o zi dupa ce bomba a cazut.


Articolul povesteste despre simtul umorului pe care unii l-au dezvoltat fata de acele momente, zicand ca fluturasii au fost de foarte mare ajutor, fiindca orasul ramase pana si fara hartie igienica, asa ca lumea ii aduna. Desi supravietuitorii se plimbau speriati prin orasul daramat nu isi uitau cultura si cerintele acesteia. Se inchiau in fata altor supravietuitori si isi cereau scuze "pentru ca picioarele mele au fost crutate, dar ale dumneavoastra nu." "Regret ca eu sunt inca in viata in timp ce bebelusul dumneavoastra nu mai e."



Perspectiva culturala este interesanta si articolul intreg poate fi gasit aici.