150 de ani de prietenie intre Belgia si Japonia

Lucrez la o firma japoneza in Belgia. Anul acesta marcheaza 150 de ani de cand s-a semnat primul tratat de cooperare intre cele doua tari si deci este prilejul de a avea un an intreg de evenimente culturale care sa prezinte Japonia publicului belgian. Evident ca ma voi duce la cat mai multe evenimente si voi scrie despre fiecare, dar ca sa introduc un pic cititorul in atmosfera zic sa vorbesc intai despre istoria relatiilor dintre cele doua tari.

In prima parte a secolului al XIX-lea a existat foarte putin interest in Japonia fata de Belgia si vice versa, dar in 1854 lucrurile s-au schimbat. America a fost prima tara care sa semneze un tratat cu Japonia, deschizand drumul pentru Countele Charles Descantons de Montblanc (1833-1894) (francez, dar de asemenea baron de Ingelmunster-deci un fel de proto belgian). Dupa acesta, ca urmare a unor negocieri serioase diplomatul  Auguste t’ Kint de Roodenbeeke (1816-1878) ajuta Belgia sa devina a noua putere vestica care sa semneza un tratat cu Japonia. Tara Soarelui Rasare, fiind in plina era Meiji, cauta exemple vestice prin care sa se modernizeze, vazand in Belgia un exemplu bun de know how tehnic si un model de organizare institutionala.

Cea mai cunoscuta misiune japoneza in Belgia cu scopul de a aduna informatii in scopul modernizarii tarii a fost misiunea Iwakura, care a circulat prin Statele Unite si Europa intre 1871 si 1873. In acelasi timp elevi si studenti individuali venira sa studieze in institutiile tehnice belgiene. Cel mai cunoscut absolvent japonez a fost probabil Katō Wataru, ajutor al lui Matsukata Masayoshi, cel de-al saselea prin ministru al Japoniei. Dupa 3 ani de studii in Belgia, Kato s-a intors in Japonia si a jucat un rol central in infiintarea Bancii Centrale Japoneze, a carui sef a si devenit in anii ce aveau sa urmeze


In 1898 ambele tari deschid ambasade si Motono Ichirō devine primul dintr-un sir de diplomati recunoscuti (din care mentionez pe Adachi Mineichirō- presedinte al Curtii Internationale de Justitie de la Haga intre 1931 si 1934) care servesc ca ambasadori ai Japoniei in Belgia. 

Din punct de vedere artistic Japonia a fost o sursa importanta de inspiratie pentru japonismele tipice miscarii Art Nouveau, in timp ce autori belgieni precum Maurice Maeterlinck, Emile Verhaeren si Georges Rodenbach erau tradusi si cititi in Japonia.

Relatiile dinte cele doua tari au continuat sa fie amicabile in perioadele Meiji si Taishō, in timp ce perioada Shōwa a fost marcata de conflicte si probleme, dupa razboaiele pornite de Inccidentul Manciurian. Cel mai rau moment pentru relatiile bilaterale a fost evident al Doilea Razboi Mondial, cand cele doua puteri au fost de parti opuse.

Refaccerea Japoniei dupa razboi a dus evident la restaurarea in intregime a relatiilor bilaterale. In anii ce aveau sa urmeze Belgia a fost prima tara care sa beneficieze de noul statut al Japoniei ca super-putere economica printr-o serie de investitii, ca de exemplu fabrica Honda din Aalst (deschisa in 1962) care a fost prima investitie japoneza pe teritoriu european.


Din punct de vedere cultural cel mai important eveniment organizat in Belgia a fost festivalul Europalia Japan din 1989. Festivalula  inclus cel mai intalt si mai variat profic cultural organizat vre-odata in Belgia, prezentand atat arta inalta a tarii cat si cultura pop. Ultimul sfert de secol nu a mai vazut un eveniment de asemenea proportii, dar in urma lui relatiile bilaterale au devenit mai puternice si implica un numbar din ce in ce mai mare de cetateni din ambele tari.

Mahoutokoro

Poate stiti poate nu stiti, dar sunt fana Harry Potter. Si fiind fana Harry Potter sunt atenta la declaratiile facute de autoarea J.K. Rowling anul acesta cu privire la comunitatea magica internationala - legata direct de lansarea din noiembrie a Fantastic beasts and where to find them, primul film din trilogia anuntata a fi insipirata din cartea omonima pe care JK a lansat-o in 2001.

Una din dezvaluirile facute se leaga de cele 4 noi scoli de vrajitorie care se afla in lume, inclusiv una in Japonia, numita Mahoutokoro (adica "Loc al magiei"). Locatia e in insula Minami Iwo Jima, ascunsa de celalalte insule din jur. Se spune ca elevii scolii sunt foarte buni la Quidditch, iar robele le cresc si isi schimba culoarea pe masura ce invata mai mult - si daca au facut ceva rau robele se coloreaza in alb-semnul maxim de excomunicare.

De ajuns ajung la scoala pe spatele unor petreli uriasi (imaginati-va un pescarus maro inchis) ceea ce mi se pare superb, fiind amatoare de pasari.

Bineinteles ca in momentul in care Twitterul japonez a auzit vestea au inceput desenele si povestile legate de uniforma si arhitectura scolii cu hastag-ul #マホウトコロ生の日常 (viata de zi cu zi a unui student Mahoutokoro).




Istoria Japoniei

Videoclipul e nebun, dar informatia este corecta.
De amuzament deci, dar si de invatat

Japonia isi cere scuze Coreei

Japonia nu are o relatie istorica prea buna cu femeile. Fie ale lor fie ale altor natiuni. Acum cateva postari am mentionat despre cum femeile japoneze au dat in judecata statul cu privire la legea care obliga sotii sa aiba acelasi nume de familie. Intre timp s-a decis ca n-re rost sa schimba bunatate de lege asa ca femeile trebuie in continuare sa-si ia numele sotilor (nu spus explicit in lege, dar aplicat in societate ca pana acum). Mai jos voi vorbi despre problemele pe care Japonia le are cu femeile coreene si cum incet incet incearca sa-si insuseasca actiunile oribile din razboi.

Dupa mai bine de 70 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Japonia a reusit in sfarsit sa ajunga la o intelegere cu Seulul cu privire la discutiile avute pana acum despre femeile coreene care au fost obligate sa se prostitueze pentru soldatii japonezi in timpul ocuparii armatei imperiale japoneze. Acordul semnat, in care Japonia isi cere oficial scuze si ofera 8,3 milioane de dolari in reparatii, a fost menit sa inlature una din cele mai mari neintelegeri dintre Japonia si Corea de mai bine de jumate de secol. Asa numitele "femei de confort", existente intre 1910 si 1935 este una din cele mai mari rani lasate de Japonia in peninsula nordica.

Desi ambele parti considera acordul final si irevocabil femeile care inca au mai supravietuit nu sunt multumite si cer reparatii oficiale care "nu au de a face cu banii", precum a fost citata Lee Yong-soo, supravietuitoare in varsta de 88 de ani.

“Problema 'femeilor de confort', care a implicat autoritatile militare ale vremii, a ranit profund onoarea si demnitatea multor femei. Din acest punct de vedere guvernul Japoniei isi acepta cu durere responsabilitatea" a spus Ministrul de Externe Fumio Kishida, continuand ca prim ministrul Sinzo Abe "isi cere din nou scuze profunde fata de cele care au suferit durerea fizica si psihologica de a fi folosite ca 'femei de confort'".




Chiar daca Japonia si-a mai cerut scuze o data in 1993 se poate observa o diferenta in modul in care Domnul Abe a rezolvat situatia avand inv edere faptul ca pana anul trecut au tot existat presiuni din partea dreptii sa nu se ceara nici un fel de scuze, dar el si cu aliatii sai au decis sa re-analizeze dovezile si sa hotarasca singur.

Un alt punct interesant este faptul ca Tokyo va platii despagubirile din bugetul de stat, spre deosebire de 1993 cand statul a creat un fond privat pe care Coreea nu l-a acceptat.

Ca urmare a acordului Seulul a declarat ca nu va mai critica Tokyo-ul despre aceasta problema niciodata.

Istoricii spun ca zeci de mii de femei, multe dintre ele coreene au fost ademenite sau constranse sa lucreze in bordeluri intre 1930 si 1945. Femeile care au supravietuit rasboiului au patrat tacerea pana in anii 90, din cauza stigmatului, si multe nici nu s-au casatorit.


In total 238 de femei si-au prezentat situatia din perioada razboiului din care numai 46 inca mai traiesc. Reactia lor nu  a fost una pozitiva. "Acordul nu reflecta pozitia fostelor femei de confort si il voi ignora complet", a spus doamna Lee. A continuat sa spuna ca accordul nu indeplineste cererea catre Japonia de a-si accepta formal responsabilitatea si de a oferi reparatii oficiale.

Intr-adevar acordul nu a atins nici un punct legat de dezbaterea conform careia constrangerea femeilor de a lucra in bordeluri a fost politica de stat in Japonia imperiala.  

Uriasul ingropat de Kazuo Ishiguro

Sa vorbesc despre carte pana cand nu uit de ea, mi-am zis azi dimineata in drum spre servici, in timp ce incepeam o carte noua. Ma refeream la povestea lui Kazuo Ishiguro pe care o terminasem cu cateva zile in urma, numita Uriasul ingropat.

Dupa cum am mai postat pe blog, sunt fana Kazuo Ishiguro si, intr-un fel masochist, ador cat de inchistate ii sunt cartile si cate variante de interpetare poti sa le gasesti.

Uriasul ingropat este o carte despre uitare, si despre ceea ce face uitarea din oameni, atat bine cat si rau. Plasata in Anglia veche, contemporana cu legenda lui Arthur daca putem zice asa ceva, carte spune povestea a 2 soti Axl si Beatrice care se hotarasc sa-si viziteze baiatul care le-a parasit de mult satul, dar care cu siguranta ii asteapta cu bratele deschise in propriul lui sat.

In acelasi timp pe intreaga tara s-a asezat o ceata atotcuprinzatoare care pare sa-i faca pe oameni sa uite trecutul, chiar si cel recent, fapt ce-i supara pe Axl si Beatrice deoarece nu-si mai pot aminti tineretile si daca intr-adevar s-au iubit asa de mult pe cat se iubesc acum.




Ca orice carte de-a lui Kazuo Ishiguro povestea in sine nu este ceea ce trebuie analizat ci stratul trei-patru din spatele povestii.

In primul rand, desi il ador, pot sa recunosc clar ca nu este genul de autor care sa stie cum sa creeze atmostfera noua, fantastica. Intr-o carte care de fapt si de drept vorbeste despre unii dintre cavalerii lui Arthur autorul nu petrece prea mult timp explicand cum functioneaza lucrurile.

Cartea e pe alocuri interesanta, dar in marea ei majoritate plictisitoare, nu din punct de vedere al tematicii, dar din prea multa tematica aruncata una peste alta fara a definii clar pe niciuna. Daca vorbim despre memorie si lipsa ei atunci de ce exista momente cand personajele isi pot aduce aminte cu lux de amanunte despre trecut? Daca vorbim despre iubire matrimoniala atunci de ce nu ne axam mai mult pe Axl si Beatrice?  Daca vorbim despre mitul Arthurian de ce nu ne acam mai mult pe cavalerii din poveste si modul in care-si duc viata? Poate din dorinta de a rezolva prea multe intr-un timp si spatiu prea mic.

Daca stilul adoptat a fost in mod intentional plictisitor pentru a induce o stare de moleseala si uitare cititorilor atunci pot spune ca maestria e mare, si ca astfel reuseste sa-l puna pe cititor in aceasi transa de memorie ca restul personajelor cartii. Dar nu cred ca a fost facut intentionat, prin prea multa dedicatie fata de text, ci mai degraba din prea putin simt de restrangere, labartare a tematicii, ca sa zic asa. A trebuit sa depun destul de mult efort ca sa pot sa o termin. Nu pot sa o recomand cuiva care nu e fan Ishiguro. Daca nu treci de primele 20 de pagini nu reusesti sa termini cartea.