Kubo and the two strings

Deci vai ce de-abia astept!

Dreptul de a prastra numele de fata

Incepand cu 1896 in Japonia a fost promulgata o lege care obliga cuplurile care se casatoreau sa aiba acelasi nume de familie. Legea nu specifica cine trebuie sa ia numele cui, dar in viata de zi cu zi, aproximativ 96% din femei iau numele sotului.

In momentul de fata 5 femei japoneze dau in judecata statul pe motivul ca legea este "neconstitutionala si incalca drepturile civile ale cuplurilor casatorite".


Tara este foarte impartita pe subiect. Pe de o parte, 52% din japonezi considera, la fel ca Oguni Kaori, una din femeile care a pornit procesul, ca "a-ti pierde numele face dovada a faptului ca nu esti respectata... E ca si cum o parte din tine dispare. Daca a-ti schimba numele este asa de usor atunci de ce nu o fac mai multi barbati? Sistemul este cel care spune ca daca nu vrei sa-ti schimbi numele atunci nu te casatori."

Pe cealalta parte cei mai conservatori spun ca "numele este cea mai buna metoda de a lega familiile. Daca se permite ca familiile sa aiba nume diferite se risca stricarea stabilitatii sociale, ordinea publica si baza pentru sistemul social de siguranta." Unele cupluri prefera sa traiasca impreuna si sa nu se casatoreasca ca sa poata sa-si pastreze numele individiale. Insa in momentul resprectiv se creaza tot felul de probleme legate de drepturile de mostenitor. In alte cazuri, ca cel mai sus prezentat a lui Oguni Kaori, in viata personala iei numele sotului in timp ce in cea profesionala iti pastrezi numele de fata.

Multe femei considera tranzitia ca fiind un semn al progresului si o usurare a vietii pentru cei care trebuie sa se imparta intre doua nume.

Pana in momentul de fata doua curti au decis impotriva femeilor, dar paote ca decizia curtii urmatoare, pe 16 decembrie, va schimba trendul, poate din cauza ca si coincide cu incercarile prim ministrului Shinzo Abe de a atrage mai multe femei intr-un camp de munca in continua diminuare. 

Kumano Kodō

Si ca sa vorbim si despre chestii mai frumoase, ca o luna intreaga numai cu atentate am avut de-a face, am zis ca hai sa fac o postare despre Kumano Kodō, unul din doar cele 2 pelerinaje incluse in lista UNESCO de patrimoniu cultural (celalalt fiind Camino De Santiago din Spania).


Koyasan, Kumano (poza de mai sus) si Ise sunt locurile in care a aparut Buddhism-ul in Japonia, in jurul secolului al 6-lea, cand religia nu era vazuta doar ca fiind religie ci si ca un semn de civilizatie foarte apreciat in Corea si China si deci foarte dezirabil in Japonia.

Saicho si Kukai au fost cei doi preoti apropiati imparatului care au fost trimisi sa introduca noile forme de Buddhism in tara dupa ce capitala s-a mutat de la Nara la Heian-kyo (adica Kyoto-ul de astazi). In perioada Heia timpurie, cei doi preoti trageau spre practici religioase protejate de vazul oricui de munti-construind astfel complexul Tendai de pe muntele Hiei si complexul Shingon de pe muntele Koya.

Pe masura ce crestea influenta Buddhismului pe atat si credinta ca preotii care duceau vieti ascetice erau mai "eficienti" decat cei care nu o faceau. Asa ca, muntii din Kumano, acoperiti de paduri frumoase si impanziti de rauri, au devenit locul principal in care calugarii se duceau sa-si petreaca asceza, crezandu-se ca ajungeau sa aiba puteri supranaturale din cauza meditatiei si timpului de reflexie.



Aparitia Buddhismului in Japonia a trebuit sa fie integrata cu preamarirea muntilor, imprejurimilor si ale altor entitati sacre care au fost slujite de japonezi de multe secole deja. Kumano a fost locatia in care traditiile shinto si cele noi, buddhiste au interactionat.

Ise este templul shinto cel mai important din Japonia si padurile de chiparosi care-l inconjoara au fost considerate sacre din cele mai vechi timpuri.

Locul are a fost promis

Ca sa incheiem seria postarilor despre Underground (care pare-se ca a durat pe toata perioada lunii noiembrie-cand mult mai multe nenorociri s-au intamplat decat am crezut ca se vor putea vre-odata intampla) am zis sa fac o mini-postare despre ultima parte a cartii Underground, care a fost publicata separat initial, dupa care, in editia americana, adaugata ca urmare a interviurilor pe care Murakami-san le-a avut cu cei care erau fosti sau actuali membrii ai Aum Shinrikyo.

Autorul insasi descrie cum a avut mai putina rabdare si intelegere fata de membrii sau fostii membrii ai Aum Shinrikyo, incercand, cu intrebarile mai taioase si mai directe sa inteleaga de ce ar dori cineva sa faca parte dintr-o astfel de organizatie si de ce, chiar daca au intrat la inceput, si-ar dori sa ramana chiar si dupa ce au avut loc atacurile profund mediatizate.

Ce a descoperit i-a confirmat gandirea initiala. Erau oameni care nu se puteau integra in societate, din diverse motive. Unii credeau in prezicerile lui Nostradamus. Altii simteau ca societatea actuala nu e pentru ei si cautau un scop mai maret. Altii se simteau pierduti in viata si si-au gasit prieteni de discutie in cadrul cultului asa ca s-au alaturat. Toti cei intervievati erau saraci, spunand ca taxa de intrare in secta era foarte mare si ca trebuisera sa se imprumute de la familie si prieteni ca sa poata sa o plateasca.

Mai gata nimeni, nici chiar cei care au fost torturati si a caror memorie le-a fost stearsa in cadrul practicilor nu au crezut ca Aum sunt de vina pentru atacul cu gaz sarin. Unii care aveau un usor dubiu erau cei care chiar lucrau in sectia de produse chimice create de Aum. Si chiar si ei au avut nevoie sa auda confesiunile atacatorilor ca sa ajunga sa creada ca intr-adevar erau vinovati.

Toti spuneau acelasi lucru. Liderul cultului, Asahara, era extrem de carismatic. Putea sa vorbeasca la orice nivel si te facea sa crezi toate nebuniile pe care le zicea, din cauza ca le spunea intr-un mod care te facea sa crezi ca intr-adevar era interesat personal de toate problemele pe care le aveai.

Cativa dintre ei au plecat din grup dupa atacuri, alti s-au indepartat de activitatile sectei dar au plecat si altii s-au indreptat spre Aleph sau Hikari no Wa[1], cele doua culte urmase ale Aum Shinrikyo. Toti sunt in momentul de fata sub supravegherea politiei si supravietuiesc greu datorita discriminarii cu care sunt intampinati la angajare (sau dupa) cand se afla ca fac/au facut o data parte din Aum.





Underground


Motivul pentru care am inceput sa fac seria asta de postari, dupa cum am zis la inceput, a fost faptul ca am inceput sa citesc cartea Underground a lui Haruki Murakami dupa ce am tinut-o mult timp pe raft, probabil din cauza ca stiam ca nu era la propriu zis o carte de Murakami, doar o carte "culeasa" de el.

Cum probabil ca am adus aminte, cartea este formata dintr-o serie de interviuri pe care Murakami si o serie de asociati le-au luat celor care au fost afectati de atacul terorist cu gaz sarin din 1995. Spre deosebire de relatarile mass media, Murakami a incercat sa dea voce experientei personale ale celor afectati si sa-i contureze individual, nu ca o gloata afectata. Fiecare a avut grade diferite de afectare, fiecare s-a recuperat in mod diferit, fiecare a avut o alta reactie emotionala la ce s-a intamplat si fiecare merita auzit si inteles.

Temele centrale ale cartii, care reies din purele relatari, fara a recurge la o voce narativa explicita sunt legate de izolare, lipsa de comunicare, munca si individualism, mai gata toti fiind nemultumiti de modul in care serviciile de urgenta au reactionat la problema.

Interviurile s-au desfasurat pe o perioada de aproape un an, fiind inregistrate pe caseta dupa care transcrise si editate (uneori chiar si de 5 ori la rand, la cererea intervievatului.) La inceputul fiecarui interviu exista o parte in care intrebarile sunt personale, dandu-i lui Murakami posibilitatea sa isi inteleaga conlocutorul mai usor.

Chiar daca cartea este formata din vocile a zeci de indivizi, dupa cum am mentionat, tematica generala reiese din modul in care toti vorbesc intr-un cor social, dezvaluind mentalitatea societatii japoneze.

In primul rand m-a impresionat faptul ca autorul zice ca multe femei nu au raspuns solicitarii de itnerviu din cauza ca nu le-a dat voie familia. Unul din interviuri chiar a si fost scos din carte dupa ce familia fetei care l-a dat s-a impotrivit. Drept pentru care auzim mult mai multe despre experienta barbatilor in respectivele momente.

Se observa foarte clar cultura muncii si orelor suplimentare arhicunoscuta in Japonia. Din cauza ca atacurile au fost dimineata multi dintre cei afectati erau navetistii care-si faceau drumul spre servici. Multi dintre ei, desi clar afectati, si-au continuat drumul spre serviciu si au inceput chiar sa si munceasca si nu au ajuns la spital decat dupa ca un coleg sau sef au insistat. La fel de multi dintre ei s-au intors inapoi la munca dupa mult prea putin timp, cand inca existau efecte fizice ale intoxicarii, dar pentru unii, care ajungeau la servici cu 1 ora jumate inainte de a incepe programul idea de a sta "fara sa faca nimic" nu le placea asa ca s-au externat, desi sufereau de oboseala cronica chiar si inainte sa aiba loc atacul.

De asemenea se putea vedea clar starea de alienare a populatiei, care nu se ajuta reciproc, nu intreba pe nimeni de unde ar veni mirosul innabusitor respectiv, etc. Unii oameni au lesinat si erau intinsi pe podea, dar navetistii, cu doar cateva exceptii, nu le dadeau nici o mana de ajutor si asteptau interventia angajatilor serviciului de metro.

Desi nu cred ca e o problema tipica japoneza, sincer nu stiu cum as fi reactionat intr-o astfel de situatie. E mai bine sa stai sa ii ajuti pe altii care au probleme clare de sanatate sau sa iesi la suprafata sa incerci sa te salvezi? Nu stiu, sincer.

Cartea se termina cu un eseu a lui Murakami in care critica modul in care a fost administrata tragedia si modul in care media a inceput sa prezinte "binele" care se bate cu "raul" si "noi" contra "lor".

Sincer, am inceput sa citesc cartea inaintea dezastrului de la Clubul Colectiv din Bucuresti si am vazut multe asemanari intre modul in care s-au comportat atat oamenii cat si autoritatile in cele doua momente si am gasit multe puncte comune. Oameni care s-au dus inapoi sa-i salveze pe altii, ambulante care au ajuns tarziu si greu, doctori care au fost supra-solicitati in fata unei probleme pe care nu erau pregatiti sa o rezolve si media senzationala care incerca sa gaseasca lucruri si mai de prost gust sa publice, doar doar mai prind cativa cititori/spectatori.

Poate nu e doar o realitate japoneza, ci o realitate umana

Atacul cu gaz sarin din metroul din Tokyo

Chikatetsu Sarin Jiken (地下鉄サリン事件), a fost un atentat terorist domestic efectuat pe 20 martie 1995 in Tokyo de membrii sectei religioase Aum Shinrikyo. In decursul a 5 atacuri coordinate pe o serie de linii de metrou 12 oameni au murit, 50 au fost profund afectati si 1000 altii au avut probleme de vedere facandu-l astfel cel mai important atac care sa aiba loc in Japonia dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial.

Fiecare atacator a purtat asupra lui doua pachete cu aproximativ 0,9l de lichid sarin, iar Yasuo Hayashi avea 1,3l, umplut in pungi de plastic si invelit in ziare.
Fiecare atacator a urcat pe cate o linie de metro si inarmati cu umbrele cu varf ascutit, la statii stabilite, impungeau punga cu umbrela si ieseau din metrou. Deoarece sarinul este cel mai volatil gaz iritant toti cei care erau in apropierea lichidului deveneau agenti purtatori ai vaporilor care dupa cea afectasera si membrii ai echipajelor de salvare.

Pe linia Chiyoda cele doua pungi de sarin au fost sparte in drum spre statia Shin Ochanomizu, in apropierea districtului de business Chiyoda. Trenul a continuat inca 4 statii pana la Kasumigaseki cand pungile au fost scoase din tren de catre 2 angajati (care ulterior urmau sa moara) si dupa aia a continuat inca o statie pana cand metroul a fost oprit, evacuat si curatat.




Pe linia Marunouchi pachetul a fost spart in drum spre statia Ikebukuro, cu atata putere ca varful umbrelei atacatorului s-a indoit. Trenul a continuat cand dupa 14 opriri  doi pasageri profund afectati au fost scosi din metrou si un angajat a scos pungile afara (unul din cei doi pasageri urmau sa moara). Trenul a continuat apoi cu sarinul pe podea inca 5 statii si a fost scos din functiune dupa 7. Ca urmare a actiunilor luate 358 de pasageri au fost raniti si unul a murit.

Pe linia Marunouchi directia Ikebukuro atacatorul trebuia sa intepe pungile in drum spre statia Yotsuya. Nu a reusit sa sparga decat una din cele doua asa ca eliberarea gazului s-a facut mult mai incet. Din aceasta cauza trenul a ajuns la capat de linie si a luat-o in directia opusa. Desi a fost verificat pungile nu au fost gasite, asa ca metro-ul a continuat pana la Hongo-sanchome cand angajatii au intrat sa curete vagonul, dar metroul a continuat pana la Kokkai-gijido-mae, o ora si 40 de minute dupa ce pachetul a fost spart. Nimeni nu a murit dar 200 de oameni au ajuns la spital in stare grava

Pe linia Hibiya, directia Tōbu Dōbutsu Kōen, pachetele de sarin au fost sparte in statia Ebisu si deja dupa doua statii efectele gazului au inceput sa se simta. La inca o statie pasagerii au inceput sa intre in panica si au fost evacuati, iar metro-ul a fost scos din uz dupa inca o statie. Un om a murit si 532 au fost sever afectati

Pe linia Hibiya, directia Naka-Meguro 3 pungi au fost sparte la Akihabara, cu cele mai multe impunsaturi dintre toti atacatorii. Deja la urmatoarea statie pasagerii au inceput sa se simta rau. Unul dintre pasageri, vazand ca pungile sunt de vina le-a dat un picior afara din metrou pe peronul statiei Kodenmacho. Datorita acestul fapt 4 oameni din statie au murit. Metroul a continuat inca o statie pana cand un pasager a apasat pe butonul de oprire de urgenta si toata garnitura s-a oprit la statia Tsukiji unde a fost retras in depou

Initial lumea a crezut ca atacul a fost o explozie si a fost astfel descris in reportajele media pana cand unii angajati si-au dat seama ca de fapt a fost un atac chimic. La ora 8:35 linia Hibiya a fost evacuata complet. In total in timpul atacului 8 oameni au murit si 275 au fost profund afectati




Dupa atac Aum si-a pierdut statusul de organizatie religioasa, desi Parlamentul Japonez a refuzat sa ilegalizeze grupul. In schimb, a oferit politiei putere sa ii monitorizeze constant.

Asahara a fost condamnat la moarte prin strangulare pe 27 Februarie 2004, dupa mai bine de 9 ani de judecata, dar in momentul de fata inca se asteapta executia (in Japonia nu se anunta datele de exucutie inainte ca ele sa aiba loc)

Pe 27 Noiembrie 2004 toate judecatile s-au terminat (mai putin cea a lui Asahara care avea sa mai continue cativa ani cu recursuri) si din cei 189 de membrii condamnati 13 au fost condamnati la moarte, 5 la viata in inchisoare, 80 diversi ani in inchisoare, 87 au avut sentinte cu suspedare, 2 au fost amendati si unul a fost gasit nevinovat.

In momentul de fata gruparea are aproximativ 2100 de membrii si inca mai recruteaza sub alte nume de gen Aleph.

Aum Shinrikyo

Dupa cum am mai zis in alte postari autorul meu japonez preferat este Haruki Murakami. De ceva timp i-am cumparat cartea Underground, dar nu am citit-o, nu stiu de ce. Poate din cauza ca stiam ca e legata de atacul cu gaz sarin si nu aveam stare sa citesc ceva asa de deprimant. Poate din cauza ca stiam ca nu e o opera de fictiune si mai mult decat atat era facuta din interviuri, deci nu ar avea acelasi stil de naratiune ca celalte. Oricum, indiferent de motivul pe moment m-am apucat de ea acum cateva zile, ca si asa n-am ce face cat timp sunt pe tren spre servici.

Cum inca mai am de terminat de citit nu o sa vorbesc inca despre carte, desi sunt multe de spus deja dupa nici un sfert din ea. Incep insa cu o postare despre cei care au fost de vina pentru atacuri, membrii sectei Aum Shinrikyo.

Aum Shinrikyo este un sistem de credinta sincretic creat de fondatorul miscarii Shoko Asahara (numit Chizuo Matsumoto de fapt), din ce a inteles el din Buddihsmul Indian si Tibetan combinat cu hinduism, Yoga, scrierile lui Nostradamus si idei din Apocalipsa dupa Ioan. Asakara s-a autodenumit Cristosul si s-a autoidentificat cu imaginea de "miel al domnului" care va lua asupra lui pacatele lumii si deci ii va vindeca pe oameni de pacatele proprii. In 1984 miscarea a inceput ca un curs de meditatie si yoga si pana in 1989 a crescut atat de mult ca ajuns sa fie numita organizatie religioasa "a elitelor" din cauza numarului mare de membrii absolventi ai universitatilor prestigioase japoneze.


Sfarsitul lumii urma sa vina ca un al treilea Razboi Mondial pornit de Statele Unite si care urma sa se termine cu un Armagedon nuclear care ii va decima pe toti mai putin cei care urmau secta Aum, bineinteles.

Motivul pentru care au inceput sa fie violenti a fost o interpretare data de Asahara conceptelor buddhiste despre Mappo si Shoho (doctrina care zice ca dupa moartea lui Buddha vor exista trei perioade in care invatarile vor degenera. In a treia perioada, Mappo, lumea va fi caracterizata de o cadere morala profunda si nu va mai putea ajunge la iluminare. Aum dorea sa re-aduca lumea la perioada Shoho cand invataturile Buddhiste inca puteau fi "auzite"). Alta interpretare interesanta pe care a avut-o se lega de poain concept Tibetan in care Asahara s-a infiltrat cu gandirea conform careia era mai bine sa omori pe cineva cu pareri diferite de ale grupului pentru a-l salva de karma negativa.

Practicile exacte ale grupului erau inca secrete. Se credea ca utilizau halucinogeni, practici extreme "yoga" si terapie de soc.

Desi era straniu, grupul nu prea a atras multa atentie inainte de 1980 cand au inceput sa fie acuzati de inselarea membrilor si fortarea lor sa doneze bani. in 1989 au omorat un membru al cultului care a incercat sa plece. Un avocat care a incercat sa-i opreasca, ducand negocieri cu ei in Octombrie 1989. in Noiembrie avocatul impreuna cu familia sa au disparut din casa lor din Yokohama si au fost descoperiti omorati doar in 1995 de catre membrii ai cultului.

Au avut inceput sa fie din ce in ce mai anti-sociali, ducandu-se des in Rusia sa cumpere arme si chiar si componente pentru a crea o bomba atomica. Aveau o lista de oameni pe care doreau sa-i ucida, inclusiv capi ai altor secte buddhiste sau comentatori de televiziune.

In 1993 cultul a inceput sa manufactureze agent sarin si mai tarziu gaz VX (amandoua interzise de Natiunile Unite ca fiind arme de distrugere in masa intr-un razboi chimic.)

In 1994/95 Masami Tsuchiya, membru al organizatiei a sintetizat intre 100 si 200 de grame de VX si l-a folosit la atacare a 3 persoane care erau considerate spioni. 2 dintre ele au fost ranite si a treia, un barbat de 28 de ani a muri la 10 zile dupa ce a fost expus gazului. Desi doctorii suspectau ca omul fusese omorat de un pesticid organofosfat nimeni nu a stiut cauza exacta pana dupa atacul cu gaz sarin din metroul din Tokyo, cand membrii si-au asumat crimele.

In 1994 au atacat pentru prima oara cu gaz sarin intr-un incident in orasul Matsumoto, cand cu ajutorul unui tir refrigerant au reusit sa elibereze un nor de gaz sarin in apropierea casei unui judecator care era implicat intr-un proces imobiliar care nu iesea bine pentru Aum. 500 de oameni au fost afectati si 8 au murit in incident, dar grupul nu a fost implicat.

In Februarie 1995 au rapit un membru al cultului, domnul Kiyoshi Kariya, si l-au ars intr-un incinerator cu microunde. Acesta a lasat in urma un bilet gasit de politie pe care scria "Daca dispar am fost rapit de Aum Shinrikyo."

Politia a planuit sa faca o razie in toate locatiile cultului in Martie 1995. Pe data de 20 martie 1995 au lansat atacul cu gaz sarin din metrou. Despre care voi vorbi in postarea urmatoare.

Kokudaka (石高)


Hai sa incercam sa explicam un termen des intalnit in carti japoneze si adesea explicat succinct in note de traducatori. Daca ati citit/vazut Shogun de exemplu cu siguranta ati dat de termenul "koku". Poate parea initial ca unitate de masurare a averii, fiindca samuraii de diverse ranguri primeau diferite cantitati de koku- cu cat mai multe cu atat mai bine si mai bogat samuraiul. Un koku() este de fapt o unitate de masurare a volumului, egala cu 10 shaku cubici.

Ca sa mergem pana la capat cu explicatia un shaku (standardizat doar in 1891-si micsorat ca dimensiune la acel moment) era 10/33 metrii (adica 30,3cm). Deci 3,3 shaku dau un metru. Asa ca printr-un calcul mathematic rezulta ca 1 koku e aproximativ 280 de litrii. Istoriceste s-a hotarat ca 1 koku de orez (adica aproximativ 150kg) era destul sa hraneasca un om pentru un an (un masu e unitatea destula pentru o zi).
File:Red Rice Paddy field in Japan 006.jpg


In perioada shogunatului Tokugawa suprafata de pamant luata in considerare pentru calcularea taxelor era exprimata din punct de vedere al kuku-rilor care puteau fi produse pe acesta. Productia exacta a orezului pe suprafata de pamant evident depindea de la zona la zona si in final aveai o medie de 40% din kokudaka teoretica. Deci si taxele la randul lor se bazau nu pe orezul recoltat in sine ci pe aproximatia productiei pe zona indiferent daca era orez sau altceva (in caz ca era altceva se facea o echivalare valorica cu orezul)

Rangul daimyo-ilor era deci influentat de cantitatea de kokudaka de pe teritoriile aflate sub administrarea lor astfel incat in 1650 Shogunul controla  4,2 milioane de koku din cele 26 existente in intreaga Japonie.

The devotion of suspect X

Cand ma intorceam de la IAA am stat cateva minute intr-o librarie din aeroportul din Frankfurt in care imi mai luasem cu alta ocazie o carte foarte interesanta. Acolo vad la best seller list o carte numita The devotion of suspect X, scrisa de Keigo Higashino cu recenzie mare pe prima coperta "Stieg Larsson al Japoniei!". Desi nu pot sa zic ca-mi place comparatiile de genul "autorul X al tarii Y" (mai ales considerand ca Higashino a inceput sa scrie thrillere inainte ca Stieg sa fii scris o singura pagina din trilogia Millenium) am zis ca japonezii oricum sunt maestrii in ale genului asa ca nu strica sa o iau si sa o citesc.


Dumnezeule ce minunatie de carte. Cum is om ocupat, cu slujba si casa de intretinut, nu apuc sa citesc decat 2 ore pe zi, cand sunt pe drum spre si de la servici. Cu toate aste am citit aproape 400 de pagini in 4 zile si sincer de abia ma desparteam de ea cand ajungeam acasa.

Povestea este despre o femeie, Yasuko Hanaoka, care-si ucide fostul sot (nu dau nimic in vileag aici, se intampla la inceputul cartii si sincer nici pe coperta nu prea o tin secret) si este ajutata de un complice sa-si ascunda vinovatia in fata politiei.

Se vede de la inceput ca autorul si-a definit personajele cu mult inainte de a scrie carte asta, ceea ce e logic, considerand ca e a treia dintr-o serie despre "detectivul Galileo". Dar ajung si la el intr-un minut. Din cauza obisnuintei autorului cu personajele cartea se misca extrem de repede si nu trebuie mult timp pana sa se ajunga la actiune in sine.
Desi teoretic personajele principale ale cartii par sa fie Yasuko si detectivul principal Shunpei Kusanagi, cele care de fapt fac cartea asa de interesanta sunt complicele, Tetsuya Ishigami si colaboratorul detectivului, Manabu Yukawa.


Detectivul Galileo este de fapt Manabu Yukawa, un excentric profesor de fizica la Facultatea Imperiala din Tokyo, fost coleg de Universitate cu detectivul de facto Shunpei Kusanagi. In cartea de fata se pune cap la cap cu complicele la crima Tetsuya Ishigami, de asemenea fost coleg de universitate, dar matematician.

Pe cat de cunoscator este Manabu in ale fizicii pe atat de destept e Tetsuya in matematica si analizele extra si para oficiale pe care cei doi le duc fac saftul cartii sincer. Toata cartea e o problema de matematica, o enigma intr-o alta enigma si o diversiune intr-o alta diversiune.

Descrierile sunt curate, curgande si se poate relationa foarte usor cu personajele, care desi par scoase direct dintr-un roman cu detectivi (ceea ce e si ce sunt) sunt mult mai bine conturate decat arhetipurile cunoscute cititorilor genului.

Inca n-am vazut filmul (sau seria de televiziune despre "detectivul Galileo") dar o planuiesc si voi posta si despre el. Am auzit ca are recenzii bune si un remake corean facut si un indian inca in faza de pre-productie.




Shugo (守護)

Shugo era titlul oferit de catre shogun anumitor oficiali in Japonia feudala, asemanator cu titlul de "guvernator" in Europa. Shugo trebuiau sa administreze una sau mai multe provincii, dand astfel nastere lorzilor feudali daimyo de la sfarsitul secolului al XV-lea, cand shugo incepusera sa puna mana pe putere ei insisi in loc sa serveasca doar ca simplii guvernatori ai shogunatului.

Picture

Acest post a fost creat in 1185 de catre Minamoto no Yorimoto (primul shogun din era Kamakura) ca sa ajute la prinderea fratelui sau mai mic Yoshitsune si pentru a extinde domnia shogunatului in toata Japonia.
  
Incet, dar sigur shugo au inceput sa ia puterea de la kokushi, cei trimisi pentru administrarea regiunilor de catre curtea Imperiala din Kyoto. Trebuiau theoretic sa fie ajutati de gokenin, vasali ai shogunului, dar cum evident exista o problema de putere intre shogun si daimyo gokenin-i erau intr-o pozitie proasta din ambele parti.



Shugo stateau adesea perioade lungi de timp in capital, departe de provincie si de mutle ori erau numiti administratori a mai multe provincii concomitent, drept pentru care se trimitea un second, shugodai care de fapt facea treaba si astfel ajungand in unele cazuri sa fie mai puternici decat shugo-ii numiti oficiali. Asta a dus la o tara impartita intre puterile lorzilor de diferite ranguri (shugo, shugodai, si altii), care au ajuns sa se numeasca cu totii laolalta daimyo.

Jiro dreams of sushi

Acum mult timp am postat trailerul acestui film aici. Si ma plangeam ca nu am sa-l vad niciodata in Romania. Am avut dreptate, nu l-am vazut in Romania, dar youtube-ul e international asa ca daca inca locuiam in Romania cu siguranta puteam sa-l vad si acolo daca doream.

Cuvantul shokunin din japoneza este adesea tradus ca artizan, dar bineinteles, ca orice cuvant japonez mai gata nici o traducere nu este exacta si in nici un caz nu poate prinde toate nuantele cuvantului original. Un shokunin este o persoana care are atat aptitudinile tehnice cat si atitudinea si constiinta sociala necesara pentru a indeplini cerinta data, indiferent de costurile materiale sau spirituale necesare atingerii ei. Inseamna sa faci un lucru de dragul de a-l face si a te chinui sa-l imbunatatesti continuu. Jiro-sensei, shokunin pana-n panzele albe, are multe de predat lumii.

Sper sa va placa.


IAA Frankfurt-cultura mascotelor (ゆるキャラ)

Dupa cum poate ca stiti daca mi-ati citit blogul lucrez la o companie de anvelope. Bridgestone ca sa fim mai exacti. Si compania aia pare a fi fericita cu munca pe care o fac fiindca mi-a facut cadou, mie si sefilor mei, o zi la IAA in Frankfurt sa ne uitam la masini si la anvelope si sa facem ceva "spionaj industrial".

Si uite ce chestie, cand ajungem la standul Toyota apar doua mascote care se plimba in jur si sar amuzate cand lumea vine langa ele. (Tocmai ce avea loc o tombola asa ca nu am putut sa ajung prea aproape de ele sa le pozez mai bine)
Sefu se amuza. Sefu 2 la fel. Eu sunt super incantata ca in sfarsit am vazut dovada clara a yuruchara (ゆるキャラ)





Yuru-chara (prescurtare a denumirii ゆるいマスコットキャラクター yurui masukotto kyarakutā) sunt mascote create de organizatii, guvern sau administratii locale pentru a atrage atentia catre un eveniment, un loc sau o firma. Este o industrie extrem de lucrativa cu vanzarii de merchandise de peste $16miliarde in 2012 a carei mascote sunt staruri nationale sau chiar internationale. Poate l-ati vazut de exemplu pe Kumamon pe internet candva.


japans culture of cute and bizarre mascots



Yuru-chara sunt create de artisti amatori, facute sa arate intentionat naiv, cu caracteristici exagerate sau simplificate, din cauza ca genul acesta de design este ce atrage populatia. Genul acesta naiv de design este ceea ce face diferenta intre un yuru-chara si o mascota profesionala.

Motivul pentru care personajele yuru-chara sunt asa de faimoase in Japonia se leaga de politeismul traditional si animismul din folclor (personaje gen kappy si tanuki-voi vorbi despre ele in postari urmatoare).
Datorita boom-ului de yuruchara  din 2007 sute de personaje au fost create, in momentul de fata avand si un catalog online numit Gotōchi-chara Catalogue in care se aduna informatii despre personaje in momentul de fata exitand aproximativ 3000 de listari. Problema multiplicarii personajelor a devenit atat de mare incat in 2014 guvernul din Osaka si-a exprimat ingrijorea cu privire la numarul mascotelor care exista in momentul de fata, fapt care duce la o diluare a brandurilor pe care le reprezinta.


Ca punct de amuzament, recomand videoclipul de mai jos care incepe prin a prezenta un pic din cultura mascotelor si o aplica la sistemul american

 

Machiya (町屋/町家)

Doamne ce bine a fost in vacanta! M-am intors in tara pentru cateva zile si am dat o raita de mancare traditionala si haine mai putin traditionale dar in orice caz mai ieftine decat in Belgia. In caz de v-o fost dor de mine pot spune ca m-am intors cu forte aproape noi si cu postari si mai noi! Sa continuam deci: Machiya este denumirea caselor orasenesti traditionale facute din lemn (nōka fiind cele satesti) de catre comercianti (dupa cum reiese si din insusi cuvantul machi (町) care inseamna oras si ya (家 sau 屋) care inseamna casa sau respectiv magazin, in functie de kanji-ul folosit in scriere).


Desi sunt foarte usor de recunoscut din cauza ca sunt adesea vazute in filmele de epoca (mai ales cele care au loc in cartierele rosii-yūkaku 遊廓) case ca cea de mai sus, numita Sumiya-cea mai mare si mai recunoscuta machiya din Kyoto, sunt incet incet pe cale de disparitie. Deoarece sunt foarte greu de intretinut si extrem de costisitoare Machiya-urile sunt cele mai comune victime ale incendiilor si cutremurelor. Locuitorii din case le considera demodate si intre 1993 si 2003 aproape 13% din machiya-urile din Kyoto au fost daramate si inlocuite cu blocuri sau case moderne si inca 20% din ele au fost modificate printr-un process denumit kanban kenchiku (看板建築) in care casele isi pastreaza forma generala de machiya dar fatadele se acopera complet cu ciment, de multe ori isi dau jos tiglele si ajung sa arate mult mai patratos. Bineinteles ca exista multe grupuri care incearca pe cat posibil sa protejeze si sa restaureze casele si le foloseasca drept centre comunitare sau sa le inchirieze turistilor.

Machiya-urile din Kyoto, care au pus bazele aspectului machiya-urilor din intreaga tara sunt case lungi de lemn cu front stradal ingust si gradina interiaora, care incorporeaza pereti de pamant si tigle coapte si poate ajune pana la 3 etaje inaltime. Intrarea in casa functionea pe post de magazin, in principiu cu obloane vertical care se deschideau pentru a oferi spatiu de expunere pentru produse. In spatele acestei zone de retail (numita mise no ma 店の間), restul cladirii principale este impartita mai departe in zona locuibila numita kyoshitsubu (居室部) si doma (土間) sau tōriniwa (通り庭) care este zona fara podea in care se afla bucataria. In spatele bucatariei exista zona de depozitare numita kura (倉 sau 蔵)



Latimea frontului stradal era o dovada a bogatiei si latimea tipica era de 6 metri. Ultima camera din spatele cladirii principale era folosita drept camera de intampinare pentru oaspeti sau clienti deoarece dadea spre gradina. Designul machiya-urilor este gandit in asa fel incat sa poata usura viata locatarilor in functie de anotimp. Kyoto-ul este foarte rece iarna si extreme de cal si umid in timpul verii asa ca straturile multiple de usi glisante (fusuma and shōji) sunt folosite sa regleze temperatura. In timpul iernii protejeaza de frig cand sunt toate inchise in timp ce vara se pot deschide de la intrarea in casa pana la gradina. De asemenea casele au ecrane facute din material diferite interschimbabile, ca de exemplu cel din bambus care protejeaza de soare vara dar lasa aerul sa intre in casa.

Noua ordine in Asia

Stiti in liceu sau in facultate, cum trebuia sa aveti eseu de 3-4 pagini si de abia ajungea la doua jumate, asa ca trageati de el si puneati font mai mare sau margini mai late ca sa ajungeti la 3 pagini si doua randuri? Cam aceasi impresie am avut-o si cand am citit cartea lui Paul Einzig, profesor de economie nascut la Brasov, educat in Ungaria, Anglia si in final ajuns doctor in economie in Franta. In 1919 s-a mutat in Anglia si a ajuns sa fie cetatean. M-am amuzat foarte tare cand am aflat ca era roman, din cauza ca scria despre Anglia mai mai ca cineva care o are ca patrie mama. Ce-i drept, cartea pe care o citesc e scrisa in 1942 deci a avut destul timp sa fie indoctrinat cu comportamentul britanic corespunzator, dar parca tot simt o urma de "imigrant care incearca prea tare sa demonstreze ca face parte din cultura locala."

Oricum, nu despre asta e vorba in postare. E vorba despre cartea lui, destul de subtirica, numita Noua ordine in Asia. Scrisa, dupa cum autorul insusi recunoaste, ca urmare a rugamintilor celor care i-au citit prima carte despre noua ordine a lui Hitler in Europa si au zis "ce-ar fi sa scrie baiatu si despre ce face imperiul japonez?". "Baiatul" a fost usor sceptic la inceput, din cauza ca si-a dat seama ca nu avea destule surse de informatie (spre deosebire de multitudinea pe care a avut-o cand scria despre Germania). Dar, dupa cum dovedeste insasi existenta cartii, domnul Einzig nu s-a lasat batut de "lipsa de informatii" si si-a impacat cititorii cu un fel de "scuza" scrisa la inceputul cartii cum ca nici nu are multe informatii si nici nu vrea sa ramana detasat fata de razboi "cum o faceau alti intelectuali." Deci cartea, pe care sincer am gasit-o intamplator in timp ce ma uitam printr-un anticariat englez din centrul Gentului, este o foarte frumoasa dovada de imigrant care prea mareste tara adoptiva (si aliatii ei), face cvasi-propaganta de razboi impotriva Japoniei cu informatii sumare si deductii amuzante, scrisa inainte de finalul razboiului, deci inainte de a fi analizate si ras-analizate motivatii, rezultate si "ce-ar fi fost daca"-uri.



Cartea a aparut cand Japonia inca nu declarase razboi Olandei, inainte sa aiba loc conferinta de la Wannsee unde se discuta exterminarea evreilor din lagare si inaintea bataliei din Stalingrad. Ca sa nu mai zicem de bomba atomica sau ziua Z. Paul era economist, asa ca si daca aveau loc tot felul de activitati de razboi prin jurul lui nu prea il interesau decat din punct de vedere economic, orice extrapolari strategice si istoricesti, desi amuzante, nu putem spune ca erau meseria lui de baza. Acum ce vreau sa spun cand tot aduc aminte de amuzante: domnul Einzig repeta de n ori cum Japonia, tara insulara care daca s-ar chinui un pic ar putea sa fie independenta de importuri, nu are nici un motiv sa isi extinda granitele. Ma amuza ca Paul nu-si da seama sau poate nu face corelatie cu faptul ca Anglia in perioada ei de glorie a facut exact acelasi lucru pe care-l facea Japonia in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Ba chiar a apucat sa cucereasca mai mult din suprafata globului decat orice alta tara si motivele pentru care au inceput expeditiile... sa fim seriosi, nu da mancarea britanica pe dinafara de cate mirodenii baga in ea. Pe langa faptul ca nu vede ironia propriilor afirmatii dovedeste destul de repede ca nu glumea cand zicea ca nu prea are multe surse de informatie.

Propozitiile generale si repetate de doua trei ori pe capitol, re-amintite in capitolele urmatoare sunt mai degraba metode de a umple pagini decat de a repeta informatii, dupa stilul academic de scriere a tratatelor. Si pe langa faptul ca de abia vorbeste despre Japonia si tot din 5 in 5 pagini da in explicarea razboiului din Europa, nici informatiile pe care le ofera nu sunt superanalizate. E greu sa faci o carte intreaga din doua trei statistici internationale antebelice in care Japonia nici nu e bine reprezentata.

 E frustrant, sincer, sa citesti o carte care e scrisa doar de dragul de a o scrie (ca nu cred ca a scos nu stiu cati bani de pe ea). E si mai frustrant sa citesti o carte si sa iti dai seama ca multi oameni au luat-o in serios, din voie din nevoie si si-au format o opinie despre Japonia (care nu a fost usa de biserica in razboi, nu imi fac iluzii, dar avea motive clar definite si obiective bine stabilite) ca urmare a celor citite.

 Macar mi-am readus aminte de comportamentul eurocentrist al istoriei si am reinceput dezbaterea cu colegii cum ca al Doilea Razboi Mondial a inceput cu mult inaintea invadarii Poloniei (adica a inceput cu al doilea Razboi Sino-Japonez sau chiar cu invadarea Manciuriei.)

Otanjyoubi omedetou!

Si inca un an a trecut pe langa noi, inca un anisor implinit de blog, deja mergem in clasa pregatitoare. Am avut momente mai grele, perioade in care n-am postat si saptamani in care de abia gaseam timp sa arunc o privire pe blog, dar indraznesc sa zic ca mi-am revenit si ca incet incet ajungem la ce eram.





Multumesc pentru atentie si sa speram la inca 6 ani :)





Horo

IN SFARSIT! La aproximativ 5 ani dupa ce am facut postarea asta, in timp ce cotrobaiam prin Wikipedia, am primit raspuns si un pic de analiza pe text.



Deci ca sa o luam de la inceput, un horo (母衣) era un tip de mantie, parasuta, sau haina, legata de spatele armurii purtate de un samurai in timpul bataliilor date in Japonia feudala. Mantia/parasuta avea 1.80m lungime si era croita din bucati de matase tesute impreuna in asa fel incat se umfla in momentul in care purtatorul era pe cal. Era tinuta in loc printr-o crinolina usoara din bambus sau os de balena (numita oikago) si avea pictat sigiliul casei caruia ii apartinea samuraiul(mon).

A inceput sa fie folosita inca din perioada Kamakura (sec 11-14) pe post de protectie impotriva sagetilor care veneau din spate si din lateral si aveau rolul de a marca purtatorul ca fiind mesager sau persoana de rang inalt. De acea, daca reuseai sa ucizi un purtator de horo trebuia sa-i impaturi capul cu matasea din care era facuta parasuta.



Mon (紋)

Ca am adus aminte de ideea de mon in postarea anterioara am zis sa fiu sigura ca lumea si stie despre ce vorbesc mai in adanc. Mon sau monsho sau mondokoro sau kamon sunt emblem japoneze care sunt folosite pentru a decora sau a identifica un individ sau o familie, asemanatoare cu insemnele heraldice europene. O referinta enciclopedica a mon-urilor in Japonia desemneaza 241 de categorii generale de mon-uri bazate pe asemanari structural si 5116 mon-uri separate (care nu trebuie confundat cu totalitatea mon-urilor existente. Multe au fost uitate sau au fost considerate prea obscure sa fie in compilatie)


Poate recunoasteti imaginile de mai jos ca apartinand lui Mitsubishi, Yamaha si sosul soia Kikkoman. Este o utilizare moderna a ideii de mon, neprotejata prin legea actuala, dar recunoscute in legea traditionala (in afara de Sigiliul Imperial al Crizantemei si Paulonia Primului Ministru mon-urile nu sunt protejate).


Desi nu se poate afla motivul exact pentru care au aparut, consensul este ca mon-urile au fost bucati de material care se lipeau pe haine pentru a deosebi indivizii sau pentru a simboliza apartenenta la un anumit clan sau organizatie.
Incepand cu secolul al XII-lea exista deja surse clare care demonstrau faptul ca mon-urile au inceput sa fie folosite ca insemne heraldice in batalii si deci apareau pe steaguri, corturi si echipamente.

La fel ca in cazul Europenilor, mon-urile au inceput sa fie folosite de famiiliile aristocrate si dupa acea au fost adoptate treptat de majoritatea populatiei, organizatii, temple si trupe de teatru. Din cauza ca o mare parte a populatiei era analfabeta mon-urile usurau incercarile de a recunoaste persoanele.


Mon-ul era expus si pe tinuta formala traditionala deci saca nu aveai unul iti puneai cel al unei organizatii in care te aflai sau iti creai unul "vulgar", cum multi din patura de jos o faceu. In cazul in care foloseai un mon deja existent persoana mai joasa in rang trebuia sa si-l modifice.


Uneori, se putea intampla ca un clan care patrona o serie de soldati sa le permita acestora sa utilizeze mon-ul clanului in scop propriu, sau sa-si adauge designul mon-ului seflui de clan celui personal. Dupa cum deja probabil se intuieste, actiunea era considerata o onoare imensa.


File:Imperial Seal of Japan.svgFile:Goshichi no kiri.svg



Din punct de vedere al designului, nu prea exita reguli batute-n piata. Cele mai multe mon-uri sunt formate dintr-o tinta care inconjoara o imagine abstracta a unei plante, unui animal, unui obiect ceresc, sau unui obiect creat de mana omului. Se mai pot gasi si altele cu simboluri religioase, forme geometrice sau kanji.


Nu exista traditia standardizarii designurilor asa ca acelasi mon poate avea 3-4 sau chiar mai multe modele, toate corecte si toate utilizate in diverse situatii. In afara de Paulonia cu 5-7-5 petale si Crizantema cu 16 petale (simboluri ale Primului Ministru si Imparatului), oricine poate folosi mon-uri cu crizanteme sau paulonii care arata usor diferit.


Daca se doreste, partenerii din familii diferite pot alege sa-si uneasca mon-urile (ducand la designuri din ce in ce mai complicate). Fiind monocrome culoarea in care se deseneaza un mon nu este relevanta.

Hoteluri pentru morti

Si ziceam ca a trecut saptamana si nu am auzit de nimic straniu venind din Japonia. Asa ca ieri, ca sa incepem cu dreptul, am citit un articol care m-a linistit.

In Japonia, tara laica prin excelenta, sau mai bine spus atat de indiferenta fata de religie ca are botezuri shinto, nunti crestine si inmormantari budhiste, ceremoniile religioase costa sume imense conparativ cu sumele europene ($23.000) si sunt greu de rezervat. Hai ca in cazul nuntilor sau botezurilor se mai poate amana o saptamana-doua. In cazul inmormantarilor insa avem o problema cred ca destul de evidenta. In 2014 au murit aproximativ 1,26 de milioane de oameni si numarul urmeaza sa creasca continuu pana in 2042.




Japonia este tara cu cel mai mare procentaj de corpuri incinerate (99%) si o populatie din ce in ce mai imbatranita. Deci problema este cauzata de numarul deja redus de crematorii pe cap de locuitor. Asa ca, oameni intreprinzatori ce sunt, au deschis in Osaka Hotelul Relation. Hotelul joaca rol de casa mortuara temporara si ajuta familiile care au de asteptat pana la 4 zile sa ajunga la rand sa-si incinereze ruda decedata oferindu-le o camera frigorifica pentru mort si una imediat langa in care pot dormi pana la 4 membrii ai familiei.


Si daca s-ar parea ca nu e cea mai buna idee din lume merita mentionat faptul ca hotelul este plin zilnic, deci nevoia exista. Si fiindca vrea sa ajute si mai mult Yurisu, managerul hotelului intentioneaza sa si tina inmormantarile in interiorul hotelului, considerand ca a avut oaspeti care au stat 3 saptamani sa astepte pana le-a venit randul la inmormantare. Un cuplet de camere pe noapte costa $150.

Facing Japan- expozitie de fotografii in Muzeul Dr Guislain din Gent

Anul acesta s-au implinit 40 de ani de la infiintarea Centrului Cultural Flamand in Japonia, asa ca ocazia a cerut o expozitie de fotografie cu autori flamanzi si subiecte japoneze. Asa ca pana la sfarsitul lui septembrie, in Muzeul Dr. Guislain din Gent (locatia celui mai vechi sanatoriu belgian), se poate observa o mica parte din Japonia, vazuta prin lentilele a 10 fotografi belgieni. Am avut ocazia sa ma duc sa vad ce si cum acum cateva zile si am reusit sa fac niste fotografii ale fotografiilor pe care le expun mai jos. Sper sa va placa si daca apucati cumva sa vedeti expozitia va recomand sa mai stati inca 30 minute s-o vedeti si pe cea permanenta a muzeului. E chiar impresionanta.











Perioada Heian

Am mentionat in postarea trecuta despre modul in care folosirea evantaielor a fost legiferata in perioda Heian. Desi s-au scris carti cu volume mai groase ca DEX-ul despre perioada Heian, si in sine ar putea fi subiectul unui blog pentru cateva decenii, m-am gandit ca poate ar fi o idee interesanta sa impartasesc video-ul lui John Green despre viata culturala a perioadei, care este destul de speciala in istorie, pe motivul ca e prezentata dintr-o perspectiva feminina.

Mai am cateva de zis despre alte cateva video-uri despre Japonia scoase sub sigiliul Crash Course, dar as dori sa le pastrez pentru alta postare, ca fiecare merita discutat pe indelete.

Sensu

In Japonia antica, primele evantaie rigide au venit pe calea Chinei in jurul anilor 600, in timp ce evantaiele pliabile au fost inventate in Japonia insasi undeva intre anii 600 si 900 si erau utilizate exclusiv de calugari si administratori publici care le foloseau pentru notite sau pentru a exersa caligrafia caracterelor chinezesti. Conform povestii Song Sui (istoria lui Song), calugarul Japonez Chonen a oferit o serie de evantaie pliabile precum si 2 evantaie rigide de hartie kawahori-ogi (蝙蝠扇) imparatului Chinei in anul 988.






Evantaiele pliabile au ajuns sa fie asa de populare incat in perioada Heian s-au promulgat o serie de legi protocolare care restriction decoratiunile atat de pe hiogi cat si pe cele de hartie.
Pana si in zilele noastre evantaiele de hartie cu ciucuri colorati puternic sunt folosite de preotii Shinto cand trebuie sa se imbrace in costumul formal al curtii imparatesti (cand se casatoresc, de exemplu imparatul cu imparateasa).

Evantaiele clasice din hartie se imprimau pe hartie produsa manual, cele imprimate pe hartie din productie de masa aparand doar in secolul at 19-lea si au, evident, o textura mult mai matasoasa. La fel ca preotii Shinto, geishele de toate tipurile, dar mai ales maiko-urile folosesc evantaiele in timpul dansurilor.


 
Varietati de sensu sunt:
  • “Hi-ougi” cele mai vechi tipuri de evantaie, folosite in ceremonii si pentru decoratii, facute din fasii subtiri de lemn de cedru(hinoki) care sunt cusute impreuna cu fir de matase. Numarul de fasii premise era strict legat de rangul persoanei care urma sa detina evantaiul.
  • “Kawahori-sen” sunt folosite in general pentru decoratie si sunt genul care au derivate din Hi-ougi in perioada Heian.
  • “Cha-sen” sunt folosite in ceremonia ceaiului si are doua marimi traditionale: una de 18 cm pentru barbate si una de 15 cm pentru femei
  • “Mai-ougi” sunt evantaiele folosite in dansurile traditionale japoneze care, desi foarte comune, se diferentiaza prin culoare, marime sau design. Fasiile care erau cuprinse in acest tip de avantai variau de la mica, os, fildes, sidef, lemn de santal sau chiar carapace de testoasa.

Unghiul evantaielor prezentate variaza intre 90 si 180 de grade cel mai comun fiind cel de 120 de grade. Au ajuns sa fie atat de utilizate incat tessen-urile (sau evantaiele de fier-folosite pentru lupte) treceau neobservate si deci erau perfecte pentru a surprinde inamicul.


Elevii japonezi de nota 10 din Bacau

Si uite la ce-s buni prietenii cu interese comune cu ale tale. Eu fata constincioasa, gata sa public un articol pe blog, dau raita pe facebook sa vad ce mai zice lumea inainte sa recitesc articolul si sa fac ultimele schimbari inainte sa apas pe buton. Uite ca dau peste un articol postat de un coleg din tocmai ziarul  de Bacau care incepea cu "Evacuat în Bacău după dezastrul de la Fukushima...". Asa ca fiind curioasa am zis sa dau click si dupa ce am citit am zis ca trebuie prima data sa postez despre asta.


Am ajuns fata in fata cu o poveste incredibil de draguta despre doi frati japonezi, Mihai si Kevin, care dupa ce au fost evacuati din Fukushima acum 3 ani, au ajuns sa locuiasca intr-un satuc din Bacau unde au ajuns sa fie cei mai buni elevi din clasa.





Nu vreau sa plagiez munca celor de la ziar, asa ca intregul articol, impreuna cu un video foarte dragut puteti sa-l cititi aici

Kashiki-gata

Kashiki-gata este un mulaj de lemn folosit in fabricarea dulciurilor japoneze. Fabricarea lui consta in sculptarea desenului dorit in oglinda si in negativ ca sa poata crea forma dorita in aluatul moale si, ca orice activitate traditional japoneza, nu mai exita decat o mana de oameni calificati sa faca astfel de sculpturi.
 
Kashiki-gata au inceput sa apara in perioada Edo si sunt fabricate din lemn de cires vechi de 100 de ani special pentru a mula prajituri din zahar sau din pasta dulce de fasole Azuki.
 


 
Dulciurile japoneze se impart in 5 categorii:
  • Yakimono: in care se gaseste si manju (饅頭), un tip de mochi
  • Utsumono
  • Nerimono
  • Ushimono
  • Nagashimono

Ultimele 4 sunt variatiuni de wasanbon (和三盆) dulciuri din zahar crescut in prefecture Shikoku si in afara de nagashimono toate utilizeaza kashiki-gata in procesul de productie.

Burakumin (部落民)


Burakumin sunt grupul la baza ordinii sociale in Japonia, victime ale segregarii, ostracizarii si discriminarii de-a lungul secolelor. Din cauza ca se ocupau de meserii considerate "impure" (muncitori funerari, tabacitori sau macelari) care erau supuse la kegare(穢れ stigma sociala) burakumin traiau izolati in ghetouri.

Ne exista o teorie cu care toata lumea sa fie de accord cu privire la momentul si modul in care au aparut comunitatile isolate, dar este bine cercetat faptul ca nicelul statutului social si al ocupatiilor tipice pentru aceasta comunitate au variat considerabil in functie de regiune sau epoca. Pana si in zilele noastre zona de macelarie si tabacarie din Tokyo e in fostul cartier burakumin.

La inceputul perioadei Edo (1603–1867) s-au stabilit o serie de clase sociale dupa modelul chinezesc(si pana intr-un punct asemanator cu cel indian), in care existau invatati, fermieri, artizani si comercianti. La baza societatii erau eta, si la fel ca restul populatiei isi mosteneau situatia sociala si care, spre deosebire de restul grupurilor nu puteau sa-si schimbe casta indifferent de situatie. Trebuiau sa fie servili fata de celelalte caste si contactul fizic cu acestea era tabu si necesita purificare ritualica din partea persoanei non-eta.



Aveau valoarea a 1/7 dintr-un om "normal" si deoarece nu aveau voie sa detina campuri de orez nu plateau taxe. Dar faptul ca meseriile practicate erau tabu le dadea un avantaj economic si monopolie asupra unor meserii foarte lucrative si din care te puteai usor imbogatii.

Sistemul feudal a disparut teoretic pe vremea restaurarii Meiji in 1869, ca urmare a unui decret numit Kaihōrei (解放令-Edictul Emanciparii). Numai ca edictul respective nu i-a ajutat: a distrus tabu-ul legat de meserie, eliminand astfel monopolul pe care il aveau, dar discriminarea sociala a continuat fara oprelisti pana in punctul in care standardul de viata al burakumin-ilor a scazut considerabil-ducand la transformarea cartierelor eta in ghetouri.
Miscarile pro-integrare s-au impartit in doua tabere mari: asimilare sau nivelare (care incerca sa ii critice pe cei care continuau discriminarea impotriva eta. Desi teoretic dupa abolirea castelor in 1871 burakumin nu ar fi trebuit sa mai aiba mari probleme, faptul ca inregistrarea familiilor se lega foarte puternic de casa ancestrala ducea la mentinerea burakumin-ilor in aceasi locatie si deci puteau fi usor tinte ale discriminarii.

Incepand cu anii 1980 insa, ca urmare a lungii discriminari, din ce in ce mai multi tineri buraku au inceput sa organizeze proteste care aveau ca scop integrarea sau liberarea de tabuuri a societatii. In momentul de fata, in functie de sursa, traiesc intre 900.000 si 3.000.000 de burakumin, in cartiere cu o medie de 155 de case, dintre care peste 3/4 in zonele rurale


Va recomand pe calea asta inca o data filmul Okuribito despre care am scris acum cativa ani aici. In film este vorba despre un musician,  Daigo Kobayashi, care in urma dezbinarii orchestrei in care canta accepta o slujba ca imbalsamator - devenind astfel burakumin.

Tronul insangerat (蜘蛛巣城 Kumonosu-jō-Castelul panzei de paianjen)

Vi-l recomand pe Kyle din tot sufletul, fiindca e o minunatie de om care m-a invatat foarte multe despre film, arta si modul in care trebuie analizata media pe care o consumi. In cel mai recent video pe care-l are in seria sa despre Shakespeare ecranizat, Kyle vorbeste despre Tronul insangerat, varianta japoneza a lui Macbeth, cu influente stilistice ale teatrului Noh regizata de Akira Kurosawa in 1957.




 


Istoria canabisului in Japonia

Junichi Takayasu a avut o pasiune pentru canabis inca de cand a avut 3 ani si a vazut o poza cu ninja care se antrenau sarind peste randuri de cannabis, planta care creste foarte repede si deci testa capacitatile fizice ale razboinicilor care in fiecare saptamana trebuiau sa se pregateasca sa sara din ce in ce mai sus. Acela a fost momentul in care s-a hotarat sa creasca si el cannabis. Mama sa, bineinteles, a crezut ca e o dorinta care va trece, ca in momentul in care se va face mare si va afla ca este ilegal sa detii sau sa cresti chiar si cantitati mici de marijuana (pedepsibil cu 5-7 ani de inchisoare), fiul ei isi va da seama ca visul lui nu va devein niciodata realitate.


Junichi a dovedit ca totusi poate sa-si faca un nume in tara (si in lume) ca unul dintre cei mai cunoscuti experti in marijuana si curatorul muzeului Taima Hajubutsukan, care povesteste in detalie istoria plantei in Japonia.


Istorie foarte indelungata, conform lui Takayasu, care spune ca primele dovezi ale utilizarii cannabisului in Japonia dateaza inca din perioada Jomon (10000-200 IEN) cand au fost facute vasele in care s-au gasit urme de seminte si fibre de cannabis, planta foarte importanta in acea perioada in ceea ce urma sa devina Japonia, fiindca era material prima principala utilizata in fabricarea hainelor, plaselor de pescuit si elasticului pentru arcelor cu sageti.


In secolele care au urmat cannabisul a jucat un rol important in Shintoism, fiind preamarit pentru proprietatile sale curative si prin urmare folosit pentru a binecucanta credinciosii si a exorciza spiritele malefice. Si in zilele noastre se poate vedea aceasta practica in funiile ceremonial impletite din cannabis atarnate in jurul templelor.


Pe langa zona spirituala cannabisul a mai fost folosit si de oamenii obisnuiti, conform relatarilor istoricului George Foot Moore, cum ca frunzele de cannabis erau lasate de calatori la altarele ridicate la rascruce de drumuri pentru a-si asigura o calatorie fara peripetii. De asemenea, in perioada festivalului de vara Bon, familiile intampinau spiritele mortilor cu impletituri de cannabis atarnate la tocul usii.



A page from “Wakoku Hyakujo” shows women preparing fibers from cannabis plants. | HIROKO TANAKA



Pana in mijlocul secolului 20 cannabisul a fost cultivat in toata Japonia, cu preponderenta in Tohoku si Hokkaido si a aparut adesea in literature tarii, printre care si in cea mai veche culegere de poezii- Manyoshu. Apare si in poeziile haiku, care decriu etape ale cultivarii plantei.


Desi este evident ca planta a jucat un rol foarte important in viata culturala, religioasa si de zi cu zi a japonezilor expertii inca nu pot spune cu siguranta daca a fost si folosita ca drog. Desi nu exista dovezi directe, unii istorici spun ca pe masura ce sake-le era acaparat de nobilime, cannabisul se crestea peste tot si era drogul preferat de catre fermieri. Unele studii stiintifice si arata faptul ca in Japonia cannabisul are nivel de THC (tetrahydrocanabinol - substanta pshihoactiva din planta) mai ridicat decat cel din America (3,9% fata de 1,5%). Si desi nu exista dovezi de consum recreational cannabisul a facut parte din multe leacuri ale medicinii traditionale chinezesti pana in secolul at 20-lea.


In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, jumatate din productia de cannabis a tarii a fost pusa deoparte pentru a face funii si parasite pentru armata. Odata cu ocupatia Americana insa, tara a adoptat punctul de vedere al invadatorilor si in 1948 America a dat Ordonanta de Control a Canabisului - care si in ziua de azi sta la baza legilor anti cannabis in Japonia. Exista multe speculatii cu privire la motivul adevarat pentru care Americanii au impus o interdictie fata de cannabis (considerand ca drogurile gen amfetamine au avut piata libera pana in 1951). Multi spun ca odata cu descurajarea artelor precun kendo sau judo, interzicerea canabisului a fost o modalitate de a scoate militarismul din Japonia.


Prized fiber: Junichi Takayasu, curator of Taima Hakubutsukan in Nasu, Tochigi Prefecture, holds the outer layer of cannabis plants that are revered by the Shinto religion. | HIROKO TANAKA
Desi fermierii au primit permisiunea imparatului Hirohito sa creasca in continuare planta numarul cultivatorilor a scazut la mai putin de 60. Unul din motivele pentru care a scazut asa de mult cantitatea este popularitatea crescanda a fibrelor sintetice si pretul ridicat de a reinnoi licenta de a cultiva canabisul.
Din cate stie Takayasu, exista doar o singura persoana de 84 de ani care mai stie tot ciclul plantei de la samanta la fibra si cand ea va muri va muri si intelepciunea cu care se cultiva aceasta planta.
Takayasu incearca sa educe in continuare oamenii organizand tururi anuale catre fermele din apropierea muzeului sau, demonstrand cat de ecologica si intensive este cresterea acestor plante si da lectii de a tese fibre de cannabis a carui material se potriveste perfect cu nevoile climatice ale Japoniei. “Japoniezii au un viziune negative fata de cannabis, dar eu vreau sa-i ajut sa inteleaga adevarul si vreau sa-i protejez istoria. 

Daca aveti candva sansa sa va duceti la muzeu puteti afla mai multe informatii despre el pe pagina de facebook.







Cea mai veche firma din lume

Kongō Gumi Co., Ltd. (株式会社金剛組 Kabushiki Gaisha Kongō Gumi) este o companie japoneza de constructii fondata in 578, care a lucrat mai bine de 1400 de ani in mod continuu si independent, pana in anul 2006 cand a fost absorbita ca subsidiara a firmei Takamatsu.



Sediul afacerii de familie a fost creat in Osaka, cand un imigrant care a fost adus de printul Shōtoku din Baekje (Coreea) cu scopul de a construe templul Shitennō-ji decide sa-si deschida propria firma. Pe langa faimosul templul din Osaka firma a mai participat si la constructia castelului din acelasi oras. Un scrol de 3 metrii lungime din secolul 17 demonstreaza cum 40 de generatii din aceasta familie au dus mai departe firma de-a lungul secolelor.

Inainte sa fie cumparata de Takamatsu Construction Group in 2006 firma avea peste 100 de angajati si un rulaj annual de $70 milioane. Firma continua sa fie specializata in constructia de temple budiste, chiar daca in momentul de fata opereaza in totalitate ca subsidiara a lui Takamatsu.

Ce m-a impresionat cel mai mult e faptul ca in top 10 cele mai vechi firme din lume, Japonia conduce detasat cu 7 locuri ocupate, dintre care primele 6 (firme fondate inaintea anului 800!) sunt japoneze (in top mai exista o firma austriaca, una germana si una irlandeza-toate 3 inca functioneaza)


Vechiul oras imperial-Yasunari Kawabata

Yasunari Kawabata este cunoscut la nivel mondial datorita titlului de prim autor japonez laureat al premiului Nobel pentru literatura. Este si unul din autorii mei preferati si printre primii pe care am inceput sa-i citesc in liceu, desi pe vremea aia intelegeam foarte putin din ce scria.

Are un stil foarte complex si profund japonez, care cu greu poate fi tradus intr-un mod care sa nu para usor sacadat, fara legaturi intre propozitii sau cu "sarituri", care nu suna natural in romana.

Am citit 8 din cartile lui (Dansatoarea din Izu, Vuietul muntelui, Frumusete si intristare, Tara zapezii, Maestrul de go, O mie de cocori, Casa frumoaselor adormite si Vechiul oras imperial) si imi propun sa scriu postari despre toate, si una separata in care sa vorbesc despre autor, fiindca a avut o viata interesanta.

Pentru postarea de fata doream sa prezint un pic Vechiul oras imperial, una dintre cartile mentionate ca motiv pentru acordarii premiului Nobel (impreuna cu Tara zapezii si O mie de cocori)

Inca de cand am inceput sa o citesc am ajuns la concluzia ca intriga propriu zisa nu este motivul pentru care a fost scris aceasta carte. Chieko Sada, personajul principal, care stia inca din gimnaziu ca a fost gasita de catre parintii ei Takichiro si Shige ajunge sa dea nas in nas cu sora ei geamana. Pe langa descoperirea pe care o face mai are si de jonglat cu cei doi pretendenti care ii fac avansuri: cel pe care il iubeste si cel cu care sunt de accord parintii.


Desi intriga a sunat foarte interesant, ca in multe din romanele lui Kawabata si de fapt si stilului clasic japonez, trairile sunt internalizate si cuvintele sunt politicoase, dar cu straturi si substraturi si sub-substraturi de inteles care duc la niste dureri de cap incredibile cand citesti. Nu scrie carti pe care sa le poti citi repede. Daca reusesti 30 de pagini pe zi inseamna ca dai dovada de rezistenta. Ca tema principala in mai gata toate operele sale privim din nou cum diferenta dintre comportamentul feminin si cel masculin si diferenta cerintelor societatii fata de cele doua sexe duce la moduri complet diferite de a analiza si a "juca" viata.

Datorita faptului ca tatal lui Chieko are o afacere in care vinde kimonouri toata cartea se leaga de nenumaratele sarbatori traditionale din Kyoto care dau tematica designului kimonourilor traditionale. Autorul te plimba prin tot orasul pe parcursul unui an intreg si-ti arata foarte clar un Kyoto in schimbare, care incet, incet incepe sa-si opreasca din multitudinea de sarbatori (matsuri) si sa se modernizeze - magazinele industrializate de tesaturi versus cele manuale fiind o idee la care naratiunea se intoarce de lungul intregii carti.

Cartea a fost adaptata si in doua filme (in 1963 si 1980) primul dintre ele fiind nominalizat pentru un Oscar pentru Cel Mai Bun Film Strain.