Locul are a fost promis

Ca sa incheiem seria postarilor despre Underground (care pare-se ca a durat pe toata perioada lunii noiembrie-cand mult mai multe nenorociri s-au intamplat decat am crezut ca se vor putea vre-odata intampla) am zis sa fac o mini-postare despre ultima parte a cartii Underground, care a fost publicata separat initial, dupa care, in editia americana, adaugata ca urmare a interviurilor pe care Murakami-san le-a avut cu cei care erau fosti sau actuali membrii ai Aum Shinrikyo.

Autorul insasi descrie cum a avut mai putina rabdare si intelegere fata de membrii sau fostii membrii ai Aum Shinrikyo, incercand, cu intrebarile mai taioase si mai directe sa inteleaga de ce ar dori cineva sa faca parte dintr-o astfel de organizatie si de ce, chiar daca au intrat la inceput, si-ar dori sa ramana chiar si dupa ce au avut loc atacurile profund mediatizate.

Ce a descoperit i-a confirmat gandirea initiala. Erau oameni care nu se puteau integra in societate, din diverse motive. Unii credeau in prezicerile lui Nostradamus. Altii simteau ca societatea actuala nu e pentru ei si cautau un scop mai maret. Altii se simteau pierduti in viata si si-au gasit prieteni de discutie in cadrul cultului asa ca s-au alaturat. Toti cei intervievati erau saraci, spunand ca taxa de intrare in secta era foarte mare si ca trebuisera sa se imprumute de la familie si prieteni ca sa poata sa o plateasca.

Mai gata nimeni, nici chiar cei care au fost torturati si a caror memorie le-a fost stearsa in cadrul practicilor nu au crezut ca Aum sunt de vina pentru atacul cu gaz sarin. Unii care aveau un usor dubiu erau cei care chiar lucrau in sectia de produse chimice create de Aum. Si chiar si ei au avut nevoie sa auda confesiunile atacatorilor ca sa ajunga sa creada ca intr-adevar erau vinovati.

Toti spuneau acelasi lucru. Liderul cultului, Asahara, era extrem de carismatic. Putea sa vorbeasca la orice nivel si te facea sa crezi toate nebuniile pe care le zicea, din cauza ca le spunea intr-un mod care te facea sa crezi ca intr-adevar era interesat personal de toate problemele pe care le aveai.

Cativa dintre ei au plecat din grup dupa atacuri, alti s-au indepartat de activitatile sectei dar au plecat si altii s-au indreptat spre Aleph sau Hikari no Wa[1], cele doua culte urmase ale Aum Shinrikyo. Toti sunt in momentul de fata sub supravegherea politiei si supravietuiesc greu datorita discriminarii cu care sunt intampinati la angajare (sau dupa) cand se afla ca fac/au facut o data parte din Aum.





Underground


Motivul pentru care am inceput sa fac seria asta de postari, dupa cum am zis la inceput, a fost faptul ca am inceput sa citesc cartea Underground a lui Haruki Murakami dupa ce am tinut-o mult timp pe raft, probabil din cauza ca stiam ca nu era la propriu zis o carte de Murakami, doar o carte "culeasa" de el.

Cum probabil ca am adus aminte, cartea este formata dintr-o serie de interviuri pe care Murakami si o serie de asociati le-au luat celor care au fost afectati de atacul terorist cu gaz sarin din 1995. Spre deosebire de relatarile mass media, Murakami a incercat sa dea voce experientei personale ale celor afectati si sa-i contureze individual, nu ca o gloata afectata. Fiecare a avut grade diferite de afectare, fiecare s-a recuperat in mod diferit, fiecare a avut o alta reactie emotionala la ce s-a intamplat si fiecare merita auzit si inteles.

Temele centrale ale cartii, care reies din purele relatari, fara a recurge la o voce narativa explicita sunt legate de izolare, lipsa de comunicare, munca si individualism, mai gata toti fiind nemultumiti de modul in care serviciile de urgenta au reactionat la problema.

Interviurile s-au desfasurat pe o perioada de aproape un an, fiind inregistrate pe caseta dupa care transcrise si editate (uneori chiar si de 5 ori la rand, la cererea intervievatului.) La inceputul fiecarui interviu exista o parte in care intrebarile sunt personale, dandu-i lui Murakami posibilitatea sa isi inteleaga conlocutorul mai usor.

Chiar daca cartea este formata din vocile a zeci de indivizi, dupa cum am mentionat, tematica generala reiese din modul in care toti vorbesc intr-un cor social, dezvaluind mentalitatea societatii japoneze.

In primul rand m-a impresionat faptul ca autorul zice ca multe femei nu au raspuns solicitarii de itnerviu din cauza ca nu le-a dat voie familia. Unul din interviuri chiar a si fost scos din carte dupa ce familia fetei care l-a dat s-a impotrivit. Drept pentru care auzim mult mai multe despre experienta barbatilor in respectivele momente.

Se observa foarte clar cultura muncii si orelor suplimentare arhicunoscuta in Japonia. Din cauza ca atacurile au fost dimineata multi dintre cei afectati erau navetistii care-si faceau drumul spre servici. Multi dintre ei, desi clar afectati, si-au continuat drumul spre serviciu si au inceput chiar sa si munceasca si nu au ajuns la spital decat dupa ca un coleg sau sef au insistat. La fel de multi dintre ei s-au intors inapoi la munca dupa mult prea putin timp, cand inca existau efecte fizice ale intoxicarii, dar pentru unii, care ajungeau la servici cu 1 ora jumate inainte de a incepe programul idea de a sta "fara sa faca nimic" nu le placea asa ca s-au externat, desi sufereau de oboseala cronica chiar si inainte sa aiba loc atacul.

De asemenea se putea vedea clar starea de alienare a populatiei, care nu se ajuta reciproc, nu intreba pe nimeni de unde ar veni mirosul innabusitor respectiv, etc. Unii oameni au lesinat si erau intinsi pe podea, dar navetistii, cu doar cateva exceptii, nu le dadeau nici o mana de ajutor si asteptau interventia angajatilor serviciului de metro.

Desi nu cred ca e o problema tipica japoneza, sincer nu stiu cum as fi reactionat intr-o astfel de situatie. E mai bine sa stai sa ii ajuti pe altii care au probleme clare de sanatate sau sa iesi la suprafata sa incerci sa te salvezi? Nu stiu, sincer.

Cartea se termina cu un eseu a lui Murakami in care critica modul in care a fost administrata tragedia si modul in care media a inceput sa prezinte "binele" care se bate cu "raul" si "noi" contra "lor".

Sincer, am inceput sa citesc cartea inaintea dezastrului de la Clubul Colectiv din Bucuresti si am vazut multe asemanari intre modul in care s-au comportat atat oamenii cat si autoritatile in cele doua momente si am gasit multe puncte comune. Oameni care s-au dus inapoi sa-i salveze pe altii, ambulante care au ajuns tarziu si greu, doctori care au fost supra-solicitati in fata unei probleme pe care nu erau pregatiti sa o rezolve si media senzationala care incerca sa gaseasca lucruri si mai de prost gust sa publice, doar doar mai prind cativa cititori/spectatori.

Poate nu e doar o realitate japoneza, ci o realitate umana

Atacul cu gaz sarin din metroul din Tokyo

Chikatetsu Sarin Jiken (地下鉄サリン事件), a fost un atentat terorist domestic efectuat pe 20 martie 1995 in Tokyo de membrii sectei religioase Aum Shinrikyo. In decursul a 5 atacuri coordinate pe o serie de linii de metrou 12 oameni au murit, 50 au fost profund afectati si 1000 altii au avut probleme de vedere facandu-l astfel cel mai important atac care sa aiba loc in Japonia dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial.

Fiecare atacator a purtat asupra lui doua pachete cu aproximativ 0,9l de lichid sarin, iar Yasuo Hayashi avea 1,3l, umplut in pungi de plastic si invelit in ziare.
Fiecare atacator a urcat pe cate o linie de metro si inarmati cu umbrele cu varf ascutit, la statii stabilite, impungeau punga cu umbrela si ieseau din metrou. Deoarece sarinul este cel mai volatil gaz iritant toti cei care erau in apropierea lichidului deveneau agenti purtatori ai vaporilor care dupa cea afectasera si membrii ai echipajelor de salvare.

Pe linia Chiyoda cele doua pungi de sarin au fost sparte in drum spre statia Shin Ochanomizu, in apropierea districtului de business Chiyoda. Trenul a continuat inca 4 statii pana la Kasumigaseki cand pungile au fost scoase din tren de catre 2 angajati (care ulterior urmau sa moara) si dupa aia a continuat inca o statie pana cand metroul a fost oprit, evacuat si curatat.




Pe linia Marunouchi pachetul a fost spart in drum spre statia Ikebukuro, cu atata putere ca varful umbrelei atacatorului s-a indoit. Trenul a continuat cand dupa 14 opriri  doi pasageri profund afectati au fost scosi din metrou si un angajat a scos pungile afara (unul din cei doi pasageri urmau sa moara). Trenul a continuat apoi cu sarinul pe podea inca 5 statii si a fost scos din functiune dupa 7. Ca urmare a actiunilor luate 358 de pasageri au fost raniti si unul a murit.

Pe linia Marunouchi directia Ikebukuro atacatorul trebuia sa intepe pungile in drum spre statia Yotsuya. Nu a reusit sa sparga decat una din cele doua asa ca eliberarea gazului s-a facut mult mai incet. Din aceasta cauza trenul a ajuns la capat de linie si a luat-o in directia opusa. Desi a fost verificat pungile nu au fost gasite, asa ca metro-ul a continuat pana la Hongo-sanchome cand angajatii au intrat sa curete vagonul, dar metroul a continuat pana la Kokkai-gijido-mae, o ora si 40 de minute dupa ce pachetul a fost spart. Nimeni nu a murit dar 200 de oameni au ajuns la spital in stare grava

Pe linia Hibiya, directia Tōbu Dōbutsu Kōen, pachetele de sarin au fost sparte in statia Ebisu si deja dupa doua statii efectele gazului au inceput sa se simta. La inca o statie pasagerii au inceput sa intre in panica si au fost evacuati, iar metro-ul a fost scos din uz dupa inca o statie. Un om a murit si 532 au fost sever afectati

Pe linia Hibiya, directia Naka-Meguro 3 pungi au fost sparte la Akihabara, cu cele mai multe impunsaturi dintre toti atacatorii. Deja la urmatoarea statie pasagerii au inceput sa se simta rau. Unul dintre pasageri, vazand ca pungile sunt de vina le-a dat un picior afara din metrou pe peronul statiei Kodenmacho. Datorita acestul fapt 4 oameni din statie au murit. Metroul a continuat inca o statie pana cand un pasager a apasat pe butonul de oprire de urgenta si toata garnitura s-a oprit la statia Tsukiji unde a fost retras in depou

Initial lumea a crezut ca atacul a fost o explozie si a fost astfel descris in reportajele media pana cand unii angajati si-au dat seama ca de fapt a fost un atac chimic. La ora 8:35 linia Hibiya a fost evacuata complet. In total in timpul atacului 8 oameni au murit si 275 au fost profund afectati




Dupa atac Aum si-a pierdut statusul de organizatie religioasa, desi Parlamentul Japonez a refuzat sa ilegalizeze grupul. In schimb, a oferit politiei putere sa ii monitorizeze constant.

Asahara a fost condamnat la moarte prin strangulare pe 27 Februarie 2004, dupa mai bine de 9 ani de judecata, dar in momentul de fata inca se asteapta executia (in Japonia nu se anunta datele de exucutie inainte ca ele sa aiba loc)

Pe 27 Noiembrie 2004 toate judecatile s-au terminat (mai putin cea a lui Asahara care avea sa mai continue cativa ani cu recursuri) si din cei 189 de membrii condamnati 13 au fost condamnati la moarte, 5 la viata in inchisoare, 80 diversi ani in inchisoare, 87 au avut sentinte cu suspedare, 2 au fost amendati si unul a fost gasit nevinovat.

In momentul de fata gruparea are aproximativ 2100 de membrii si inca mai recruteaza sub alte nume de gen Aleph.

Aum Shinrikyo

Dupa cum am mai zis in alte postari autorul meu japonez preferat este Haruki Murakami. De ceva timp i-am cumparat cartea Underground, dar nu am citit-o, nu stiu de ce. Poate din cauza ca stiam ca e legata de atacul cu gaz sarin si nu aveam stare sa citesc ceva asa de deprimant. Poate din cauza ca stiam ca nu e o opera de fictiune si mai mult decat atat era facuta din interviuri, deci nu ar avea acelasi stil de naratiune ca celalte. Oricum, indiferent de motivul pe moment m-am apucat de ea acum cateva zile, ca si asa n-am ce face cat timp sunt pe tren spre servici.

Cum inca mai am de terminat de citit nu o sa vorbesc inca despre carte, desi sunt multe de spus deja dupa nici un sfert din ea. Incep insa cu o postare despre cei care au fost de vina pentru atacuri, membrii sectei Aum Shinrikyo.

Aum Shinrikyo este un sistem de credinta sincretic creat de fondatorul miscarii Shoko Asahara (numit Chizuo Matsumoto de fapt), din ce a inteles el din Buddihsmul Indian si Tibetan combinat cu hinduism, Yoga, scrierile lui Nostradamus si idei din Apocalipsa dupa Ioan. Asakara s-a autodenumit Cristosul si s-a autoidentificat cu imaginea de "miel al domnului" care va lua asupra lui pacatele lumii si deci ii va vindeca pe oameni de pacatele proprii. In 1984 miscarea a inceput ca un curs de meditatie si yoga si pana in 1989 a crescut atat de mult ca ajuns sa fie numita organizatie religioasa "a elitelor" din cauza numarului mare de membrii absolventi ai universitatilor prestigioase japoneze.


Sfarsitul lumii urma sa vina ca un al treilea Razboi Mondial pornit de Statele Unite si care urma sa se termine cu un Armagedon nuclear care ii va decima pe toti mai putin cei care urmau secta Aum, bineinteles.

Motivul pentru care au inceput sa fie violenti a fost o interpretare data de Asahara conceptelor buddhiste despre Mappo si Shoho (doctrina care zice ca dupa moartea lui Buddha vor exista trei perioade in care invatarile vor degenera. In a treia perioada, Mappo, lumea va fi caracterizata de o cadere morala profunda si nu va mai putea ajunge la iluminare. Aum dorea sa re-aduca lumea la perioada Shoho cand invataturile Buddhiste inca puteau fi "auzite"). Alta interpretare interesanta pe care a avut-o se lega de poain concept Tibetan in care Asahara s-a infiltrat cu gandirea conform careia era mai bine sa omori pe cineva cu pareri diferite de ale grupului pentru a-l salva de karma negativa.

Practicile exacte ale grupului erau inca secrete. Se credea ca utilizau halucinogeni, practici extreme "yoga" si terapie de soc.

Desi era straniu, grupul nu prea a atras multa atentie inainte de 1980 cand au inceput sa fie acuzati de inselarea membrilor si fortarea lor sa doneze bani. in 1989 au omorat un membru al cultului care a incercat sa plece. Un avocat care a incercat sa-i opreasca, ducand negocieri cu ei in Octombrie 1989. in Noiembrie avocatul impreuna cu familia sa au disparut din casa lor din Yokohama si au fost descoperiti omorati doar in 1995 de catre membrii ai cultului.

Au avut inceput sa fie din ce in ce mai anti-sociali, ducandu-se des in Rusia sa cumpere arme si chiar si componente pentru a crea o bomba atomica. Aveau o lista de oameni pe care doreau sa-i ucida, inclusiv capi ai altor secte buddhiste sau comentatori de televiziune.

In 1993 cultul a inceput sa manufactureze agent sarin si mai tarziu gaz VX (amandoua interzise de Natiunile Unite ca fiind arme de distrugere in masa intr-un razboi chimic.)

In 1994/95 Masami Tsuchiya, membru al organizatiei a sintetizat intre 100 si 200 de grame de VX si l-a folosit la atacare a 3 persoane care erau considerate spioni. 2 dintre ele au fost ranite si a treia, un barbat de 28 de ani a muri la 10 zile dupa ce a fost expus gazului. Desi doctorii suspectau ca omul fusese omorat de un pesticid organofosfat nimeni nu a stiut cauza exacta pana dupa atacul cu gaz sarin din metroul din Tokyo, cand membrii si-au asumat crimele.

In 1994 au atacat pentru prima oara cu gaz sarin intr-un incident in orasul Matsumoto, cand cu ajutorul unui tir refrigerant au reusit sa elibereze un nor de gaz sarin in apropierea casei unui judecator care era implicat intr-un proces imobiliar care nu iesea bine pentru Aum. 500 de oameni au fost afectati si 8 au murit in incident, dar grupul nu a fost implicat.

In Februarie 1995 au rapit un membru al cultului, domnul Kiyoshi Kariya, si l-au ars intr-un incinerator cu microunde. Acesta a lasat in urma un bilet gasit de politie pe care scria "Daca dispar am fost rapit de Aum Shinrikyo."

Politia a planuit sa faca o razie in toate locatiile cultului in Martie 1995. Pe data de 20 martie 1995 au lansat atacul cu gaz sarin din metrou. Despre care voi vorbi in postarea urmatoare.