Sacral Nirvana - Oliver Shanti japan

Imaginile sunt superbe si nu se putea sa nu impartasesc

Sushi-ya din Timisoara


Cred ca nu ar fi corect sa fac recenzie la restaurantul japonez din Arad si sa nu ii dedic si un post celui din Timisoara.



Pe vremea cand ma plimbam eu spre servici, ochii mei de vultur au reperat un mic semn luminos pe care scria "Sushi-ya", sub un cerc rosu, la nici 5 minute de lucru. M-am dus mai aproape sa vad despre ce era vorba si am vazut anunt pe usa care ducea cativa pasi spre subsol, ca urma, intr-o luna, sa se deschida cvasi-restaurantul.


Asa am inceput eu aventura de dragoste cu Sushi-ya-ul meu :) Intre timp, au avut fonduri mai mari, si din mica locatie de nici 2 pe 4 pe care o aveau (reusisera sa creeze o atmosfera foarte nipona, chiar cu putinul spatiu pe care-l aveau la dispozitie) s-au mutat cu cateva strazi mai departe, dar, spre fericirea mea, tot la 5 minute de servici.




Locatia este spatioasa, camerele incapatoare si designul inspirat destul de mult din cultura japoneza, destul de mult din cea traditional occidentala, cat sa dea o senzatie de imbinare subtila. Muzica, din pacate, din punctul meu de vedere, putea fi japoneza. In schimb, este un constant jazz/chillout, care nu e suparator, dar parca nu e la locul lui.


Mancarea se face pe loc, din ingrediente proaspete, cu servirea la masa. Varietate exista, slava domnului, de te doare sufletul ca nu stii ce sa alegi. Totul arata bine si are gust incredibil si da, stiu, ar trebui sa ma plateasca la cata reclama le fac, dar ii ador.



Informatii mai multe, meniul, locatia si preturile le gasiti pe site-ul propriu al restaurantului si pe blog

Confessions (Kokuhaku (告白))

Dupa cum am mentionat intr-o postare anterioare, Kokuhaku a fost singurul film asiatic nominalizat la Oscar anul acesta.

Planuiam deja sa-l vad de ceva timp, dar stresul sesiunii m-a cam oprit. Acum ca am avut timp sa il urmaresc pot sa spun nu mai suport filmele japoneze. Am un masochism rar intalnit, se pare, daca tot urmaresc filme japoneze, fiindca pana acum nu am intalnit vreunul care sa nu ma dea complet peste cap, dintr-un punct sau altul de vedere.

Spre deosebire de americani, care au un mod extrem de expansiv de a se razbuna pe nedreptatile vietii, reusind de fapt sa micsoreze impactul asupra celui ce urmareste actiunea, japonezii, ca intotdeauna (si sincer simt ca ma repet la infinit) fac totul intr-un mod subtil, concentrat si personal.

Razbunarea este una din temele principale ale filmului, prima care ii apare publicului in minte, insa, printr-o maestrie greu de egalat, regizorul Tetsuya Nakashima reuseste sa faca un comentariu apt si amplu asupra starii actuale a civilizatiei in Japonia.

Pornind de la premisa ca este imposibil sa incarcerezi un copil mai mic de 14 ani, sub nici o forma, regizorul ne plimba printr-o serie de evenimente care ne dau libertatea sa alegem daca intr-adevar varsta unui criminal ar trebui sa-l exonereze de crima.



Filmul este violent, fara doar si poate, dar este violent la un nivel spiritual si intelectual mult mai mult decat incearca sa fie cu niscaiva stropi de sange pe ici pe colo si o explozie, care, din punctul meu de vedere este metaforica mai mult decat efectiva.

Motivatia din spatele crimelor este de fapt ceea ce face filmul special. Nu atat ca in filmele americane cu criminali in serie, in care accentul se pune mai mult pe crima in sine decat pe motivatie, in Kokuhaku motivatia este ridicata la rang de scop in viata. Pierderea iubirii, tema adesea regasita in filmele japoneze, pierderea inocentei de la o varsta mica, dezumanizarea prin care treci cu ajutorul societatii si responsabilitatea pentru faptele savarsite, toate sunt teme grele, care-mi pareau aproape imposibile de integrat in acelasi film, sunt prezente si bine reprezentate.

Insa, nu recomand sa va uitati la film daca mai vreti sa faceti ceva dupa. Este violent, obositor si va raneste non stop. Va veti simti vinovati si "murdari" dupa ce il vedeti, chiar daca nu puteti sa intelegeti exact de ce.


Si ca PS anunt ca mi-am deschis si un al doilea blog, pentru carti, filme si documentare non-japoneze care imi plac. Puteti sa-l urmariti la linkul acesta
http://rushingtowardthefuture.blogspot.com/

Hoshi no koe (ほしのこえ)

Nu sunt genul de persoana care sa ma dau in vant dupa anime-uri SF, in special cele mecha. Drept pentru care, cand mi-a fost recomandat Hoshi no koe nu ma asteptam la prea multe din punct de vedere al povestii, dar fiind o productie 100% Makoto Shinkai ma asteptam macar la o animatie de exceptie.

Din punct de vedere al povestii m-am inselat, din punc de vedere al animatiei am avut dreptate.

Cum cultura japoneza nu iti permite, indiferent de locatia actiunii, sa fii prea expansiv in povestire, sa incerci sa exteriorizezi naratiunea, povestea, chiar daca se petrece la propriu in galaxii diferite, imi pare extrem de ichisa si concentrata, fix datorita caracterului personal.

Metafora ce urmeaza a fi exprimata este exact cea diferentei din distanta fizica si cea interpersonala. Povestea putea fi la fel de bine aplicata in cazut unor indragostiti care ajung sa traiasca in orase diferite. Distanta fizica, indiferent cat de mare sau mica nu influenteaza sentimentele pe care acestia le au.

Animatia ajuta doar la propagarea povestii si crearea atmosferei de singuratate absoluta, atat in cadrul planetelor extraterestre si vidului spatial cat si pe pamant. De fapt, indiferent unde s-ar afla sunt sigura ca japonezii nativi traiesc de fapt pe acelasi plan de interiorizare.

Incet, dar sigur, Shinkai-sensei isi intra in titulatura de noul Miyazaki.