The last samurai

Am multe motive pentru care ador Ultimul Samurai.
Filmul acesta mi-a repornit pasiunea pentru Japonia, care statea latenta de cativa ani. In acelasi timp mi i-a prezentat pe Ken Watanabe si Hiroyuki Sanada, doi actori exceptionali cu multe filme in palmares, care, din pacate, erau foarte putin cunoscuti in afara tarii lor. A reusit sa ma faca sa imi placa de Tom Cruise pentru cateva ore, lucru care nu s-a mai intamplat pana atunci. Si nu in ultimul rand, desi a avut mutle greseli si a folosit multe licente poetice, a reusit sa prezinte cultura japoneza intr-un mod pozitiv si intelegator, poate mai bine decat oricare alt film din cultura Hollywood-ului.

Clar, are multe lipsuri din punctul meu de vedere, fiind facut in special pentru piata americana si, deci, lipsindu-se astfel de acurateti pe care un om normal fara pasiuni in subiect nu le-ar intelege.

Imi place extrem de mult modul in care joaca si Koyuki (Taka in film), fiind primul rol in care am vazut-o inainte de mai amuzanta (si faimoasa) drama japoneza Kimi wa petto.

Scenele sunt foarte vizuale, regizorul folosindu-se din plin de arhitectura unica si cadrele naturale magnifice cu care Japonia a fost binecuvantata.

Filmul fiind prezentat din punctul de vedere al unui gaijin (strain) da voie privitorului neinitiat sa descopere impreuna cu personajul principal mici franturi de fromusete japoneza. Iti deschide apetitul destul cat sa vrei sa mai cauti si asta e un lucru bun.

Il recomand cu tarie.